Satul oltenesc de odinioară, cu frumuseţea şi puritatea sa, înflorea la zi de sărbătoare. Tradiţiile şi obiceiurile erau respectate cu sfinţenie. Dumnezeu Cel Mare şi Bun privea cu bunăvoinţă spre ei şi nu era lucru neştiut.
Floriile, Paştele erau sărbătorile care transformau satul oltenesc de odinioară. „Puţin înainte şi după Duminica Floriilor se lipeau şi se văruiau din nou pereţii caselor. Se spălau toate blidele, laiţele, scaunele, blindarele, masa, uşile, cercevelele.
Tot în acest timp, femeile se îngrijeau să aibă surcele (lemnişoare) roşii, coajă de pădureţ, dediţă pentru boielile de ouă. Îşi dădeau silinţa să le posede chiar de Florii, pentru ca ouăle să fie tot aşa de frumoase cum este ziua de Florii, când oamenii ies de la Biserică cu mlădiţa de mâţişori în mâini, bucurându-se şi că Sărbătorile Paştilor se apropie“, sunt rânduri scrise în paginile unui jurnal de odinioară.
Lucrurile se orânduiau conform tradiţiei încă de la lăsarea postului de Paşti, atunci când „oamenii făceau bâldăuş, la răscruciuri şi aruncau cu mingi de cârpe aprinse, strigând fetele cu băieţii. De bine sau de rău. Tata nu ne lăsa să ne ducem. Zicea că strigă măscări. Ne furişam totuşi afară, în curte, ascultam şi priveam flăcările care ajungeau sus“, menţionează Veronica Şarlă Călin în lucrarea sa „Martor la slobozitul apelor“.
Nimeni nu trăia în afara tradiţiilor şi obiceiurilor locului.
Săptămâna Mare
În Săptămâna Mare, în alte locuri ale Olteniei, câte un gospodar în vârstă, plecat mai mult spre pocăinţă, mergea din vreme la preotul satului şi tocmea pasca de la Sfânta Înviere, anafura care se împărţea norodului în cele trei zile ale Paştelor. Dreptul de a pregăti pasca îl cumpăra de la preot, la preţul cu care se putea învoi.
Făina măcinată o aducea la prescorniţa satului, o femeie bătrână, iertată de cele lumeşti, pregătea di
