Niciodată nu mi-am pus problema umplerii sertarelor gospodăreşti cu prezervative de uz casnic. Niciodată, adică nici când eram foarte mică şi confundam prezervativul cu balonul, nici când m-am făcut mai mare şi am înţeles că prezervativul nu se introduce în gură spre umflare şi aruncare cu dânsul în sus ca deliciu comun al aruncătorului şi al copiilor înconjurători, nici chiar când m-am făcut încă şi mai mare şi am înţeles că prezervativul reprezintă un înveliş protector care se trage peste organul numit penis - un nume mult prea anatomic, care în combinaţie cu ideea de cauciuc înfăşurat în jurul său nu mă făcea să mă gândesc decât la o mumie mai mică sub formă de organ de carne tare şi cauciucat -, nici când am crescut şi mai mult şi am început să admit că prezervativul are utilitatea lui atunci când nu vrei ca organul anatomic să te însămânţeze şi să te trimită la doctori obscuri pentru întreruperi ruşinoase de sarcină. Nu mi-am imaginat, psihologic vorbind, că voi avea vreodată sertarul meu cu prezervative nici chiar atunci când se impunea folosirea lui pentru a evita o sarcină nedorită la începutul vieţii de om mare. Care, mă rog, are voie să facă sex, dar în principiu ar fi bine să nu producă şi copii de fiecare dată când se-ntâlneşte cu mătărânga goală, asta ca să nu-şi strice şansele la o carieră cât de cât aşezată şi la un pic de distracţie timpurie. Cu care, vorba aia, nu te mai întâlneşti oricât te-ai strădui, oricât ai regreta şi oricât de tare te-ai îmbăta.

Cum arată şi istoria, am considerat deci mereu instituţia prezervativului ca pe o corvoadă, ca pe ceva inutil, ceva împovărător, chinuitor, greţos şi mai cu seamă înjositor. De ce şi cum, n-aş putea spune, deşi am avut aşa impresia - cel mai proba­bil eronată - că prezervativ ar trebui să folosească numai ăia care au multe întrevederi pe zi. Aşa de multe că nu le pot ţine numărul şi socoteal