Românul, zice-se, ar avea şapte vieţi. Pe unele le iroseşte, altele nu-i sunt de-ajuns. Cei care au studiat fenomenul Georges Cotos aduc mărturie că românul din Saint-Tropez ar fi trăit, până acum, cinci vieţi şi, prin urmare, ar mai avea două de rezervă. Măi să fie! Curiozitate de jurnalist: dar dacă-i adevărat? Traista-n băţ şi dura până pe Coasta de Azur, la întâlnire cu omul.
Ajungem la Saint-Tropez la amiază, când iahturile se leagănă, oţioase, sub soarele necruţător. În Portul Vechi, lumea începe să se mişte, limbile se amestecă, restaurantele deschid, înghiţind avalanşa de turişti flămânzi. Pe Rue Seillon căutăm Galeriile Cotos. Stop! La numărul 34, o vioară cântă balada lui Ciprian Porumbescu. Am ajuns. Ne întâmpină un personaj neobişnuit de înalt, nas proeminent, ochi pătrunzători şi un "nescio quid" de artist. Ecce homo! Suntem în faţa lui Georges Cotos, căruia, dacă nu i-am fi citit biografia, cu greu i-am da cei 95 de ani pe care-i împlineşte în aprilie.
DE LA SAIVANUL DE OI LA ŞEVALET
Trecem direct la subiectul principal: cele cinci vieţi ale sale. Prima viaţă, cea de păstor. S-a născut la Straja, în Bucovina, şi, până la 23 de ani, a fost cioban. Obcinele toate erau ale lui. "Aveam un berbec şi mă urcam pe spatele lui, ca pe un cal. Mă ducea. Mie îmi plăceau mai mult caprele, pentru că erau vesele. Din cauza asta beam numai lapte de capră." Cadru bucolic de început de veac românesc. Ar fi putut rămâne la Straja pentru totdeauna; apucase să-şi ridice o casă, o dotase cu tot dichisul, dar a venit războiul şi n-a putut dormi nici măcar o noapte în ea. Atunci, când a plecat pentru totdeauna de-acasă, Georges Cotos a murit, într-un fel, prima dată.
A doua sa viaţă a început în 1941, când a fost mobilizat ca să lupte în Armata română, pe frontul de Răsărit. A fost rănit, la Marea de Azov, şi evacuat la un spital
