În anii ’90 au scris istoria presei libere din România. Se cunoşteau de mult, de la „Viaţa studenţească“ şi „Scânteia tineretului“, iar prăbuşirea comunismului le-a schimbat viaţa.
Din slujbaşi la stat, au devenit printre primii capitalişti ai României postceauşiste. Au intrat în democraţie cu o poftă nebună de a face ceva. Ion Cristoiu era nerăbdător să facă presă. Cornel Nistorescu era nerăbdător să facă bani. Amândoi au pus umărul la zgâlţâirea statului anchilozat de tip FSN-Iliescu.
Ion Cristoiu a continuat să dea ora exactă în presa română aproape un deceniu. Apoi a fost înghiţit de malaxorul tehnologiei: televiziune, sateliţi, internet. Şi de tsunamiul tabloidizării. Dar mai ales de propria-i oboseală, inevitabilă după atâtea războaie purtate.
Cornel Nistorescu s-a plictisit repede. A pierdut busola care-i arăta drumul spre cititori. „Expres", săptămânalul scos de el aproape eroic în ianuarie '90, a dat faliment în condiţii oarecum normalizate, câţiva ani mai târziu.
Nistorescu şi-a mai spus cuvântul o dată, apăsat, când s-a luat la trântă cu infecta guvernare Năstase (2000-2004). Apoi s-a scufundat. Nu şi-a mai revenit nici până acum şi nu dă semne că şi-ar mai reveni vreodată.
În schimb, Cristoiu are o formidabilă capacitate de regenerare. Se reinventează ca ziarist atunci când nu te aştepţi. S-a lăsat atras o vreme în studioul codoşului răspopit şi al nebunului cu laptop, dar când a simţit mirosul fetid, a avut forţa să părăsească haznaua. Semn că vitalitatea şi flerul nu l-au părăsit niciodată. Piruetele sale, mereu surprinzătoare, îl menţin viu, creativ, interesant. Pe o piaţă care impune pensionarea anticipată, Ion Cristoiu pare inepuizabil. Este Nemuritorul.
I-am urmărit pe cei doi în „cazul Cătălin Voicu". Ion Cristoiu a descifrat jocul mafiot al unor personaje deasupra cărora „mai există doar Dumnezeu", cu
