(şi câteva versuri de A. Păunescu)
Ciclul anotimpurilor e ca şi cel al răspunderii. Pe mine mă priveşte doar cel de-al doilea. Pe alţii, nici măcar atât. Astăzi aş putea să-ţi spun că te iubesc mai puţin, după cât chef de viaţă am.
Te obişnuisei cu mine să-ţi spun la începutul fiecărui anotimp că tocmai pe cel care venea îl prefer. Te minţeam şi o făceam cu neruşinare. Minciuni nevinovate, cuvinte plecate prea uşor, mult prea uşor. Printre jaluzele, soarele promite mai mult. Cel puţin azi. Nu mă mai aşteptam la căldura venită de sus, nu mă mai aşteptam la mai multă lumină, la senin şi la absenţa ploii, decât poate peste câteva săptămâni, drept să-ţi spun. La televizor ăştia spun că primăvara vine spre noi grăbită, cu gând să nu mai plece prea uşor. Nu ştiu de ce, dar parcă nu-mi mai vine să cred. Eu o văd ca pe o femeie obişnuită, care a primit un job nou şi vrea să se ţină de el. Meseria e aceeaşi, ea schimbă de azi doar locul. Îşi face treaba, fără nimic spectaculos, nici urmă de provocare, doar rutină, poate speranţe noi, poate un dram de îndrăzneală în plus. Hai că nu mă poţi acuza de nimic. Aşa o văd eu anul ăsta.
PRIETENUL DIN UMBRĂ
Primăvara asta s-a lăsat atât de aşteptată, încât sosirea ei mi se pare fără haz... Dar ce haz poate provoca sosirea primăverii? Abia dacă am zărit ghioceii anul acesta. Tocmai eu care cumpăram cu sutele în fiecare an. Să treacă anul acesta pe sub nasul meu primul dans al florilor de orice fel? Printre jaluzele, nimic nu poate părea nici spectaculos, nici măcar incitant, drept pentru care nu ies s-o întâmpin. De după jaluzele, revenirea ei e şi mai tristă, şi nu mă prind s-o întâmpin nici aşa, nu încă. Mai bine nu ies. Soarele răzbate oricum. Gândul mă duce pentru câteva secunde la Geneza, la Început. Norocul meu că nu mă ţine prea mult. Nu râde, că nu e nimic de râs. Un lucru vreau să reţii: nu sun
