Mai întâi refuzi să te duci la Twilight, pe motiv că poveștile cu vampiri, fie ei și vegetarieni convinși (sau cel puțin până la proba contrarie) nu sunt pe gustul tău, fiindcă o gașcă de vampiri americani nu poate avea mai multă putere de convingere decât autohtonul Dracula. Mai apoi, în librării, faci abstracție de volumele frumoase (și groase) ale unei scriitoare la modă, deși cărțile sunt poziționate strategic, mai mai să-ți scoată ochii de la intrare. După aceea, o colegă jurnalistă te invita la New Moon, și te duci mai mult pentru că n-ai ce face decât pentru că ți s-ar fi schimbat gusturile peste noapte. Actul următor a fost când un amic îți strecoară pe laptopul personal Twilight și tu îl vezi mai mult din cauză că n-aveai altceva la îndemână și erai după o săptămână imposibilă, iar mintea ta obosită și stresată nu suporta ceva care necesita mai mult de o legătură de neuroni. Rezultatul a fost că a doua zi eram în librării și ieșeam de acolo cu banii luați și cu volumele Twilight în rucsac (Recunosc, am roșit când le-am plătit, mă întrebam dacă aș recunoaște vreodată cuiva că le-am luat ca să le citesc eu!)

Scenariul sună cunoscut? Se poate. Dar acesta a fost primul episod și nu ultimul, așa cum aș fi fost tentată să cred, din odiseea descoperirii unui actor foarte bun. Pentru că Robert Pattinson a refuzat categoric să-și păstreze doar înfățișarea (destul de atrăgătoare, recunosc și acum) de vampir drăgălaș și îndrăgostit lulea de o muritoare. Așa că s-a dat de trei ori peste cap, și a devenit un neadaptat sacrificat într-o lume nedreaptă și violentă, în Remember Me. Și a mai făcut un salt mortal, e drept, trecut aproape neobservat, din păcate, întruchipându-l pe Salvador Dali, marele paranoic, în Little Ashes. Un film care ar fi avut toate ingredientele pentru a se vorbi muuuult și bine de el. Pentru că are o poveste, izvorâtă din mărturisirile tâ