"Iată zile-ncălzitoare/ După aspre vijelii!/ Vin Floriile cu soare/ Şi soarele, cu Florii.// Primăvara-ncântătoare/ Scoate iarba pe câmpii,/ Vin Floriile cu soare/ Şi soarele, cu Florii", spunea marele nostru poet Vasile Alecsandri în stihul ce poartă numele marii sărbători. Bătălia aprigă a iernii a luat sfârşit.
Soarele a trimis iernii solie razele sale care mângâie tainic copacii înmuguriţi pregătiţi să-şi etaleze frunzişul verde-crud. Nu este o duminică oarecare. E Duminica Floriilor, mare sărbătoare creştină: unul dintre cele mai mari praznice împărăteşti, Intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalim, ultima duminică din Postul Paştilor.
Despre modul în care întâmpină românii "Floriile", despre semnificaţia creştină a sărbătorii şi despre tradiţiile transmise de la o generaţie la alta ne-a vorbit doamna Doina Işfănoni, cercetător etnolog, director ştiinţific al Muzeului Naţional al Satului "Dimitrie Gusti".
"Ultima duminică din Postul Paştilor este cunoscută în popor sub numele de «Florii» sau «Duminica Vlăstarilor». În această zi, biserica creştină sărbătoreşte Intrarea Domnului în Ierusalim, după ce săvârşise ultima Sa mare minune: Învierea lui Lazăr din Vitania, fratele Martei şi Mariei, mort de patru zile. Locuitorii Ierusalimului îl întâmpină pe Iisus a doua zi, duminică, cu ramuri verzi de finic (simbol al nemuririi).
În spiritualitatea românească, «Floriile» reprezintă o pioasă cinstire a acestui memorabil eveniment creştin, dar şi o veselă aniversare a reînvierii naturii. Simbolul sărbătorii sunt ramurile verzi de salcie, numite în diverse sate şi «mâţişoare». Expresie a fertilităţii - orice mlădiţă prinde rădăcini când găseşte un teren puţin umed - şi a regenerării ciclice a vegetaţiei, salcia aduce în atenţie bogata simbolistică a arborelui sacru, venerat de-a lungul timpului în majoritatea civilizaţii