Adriana Babeţi. Nici o voluptate nu-i mai mare decît o conversaţie ca asta. Una în care să te şi joci şi să te pună pe gînduri. Astă-i omul! Şi mă ştiu iubitor al minţii ei scăpărătoare.

Sînteţi om? Care-i dovada?

Păi, mai ales acum, că a venit primăvara, mi se întâmplă să fiu o găină (nu chiar beată şi, la drept vorbind, abia ieşită din ou) sau o buburuză. Iaca şi dovezile,

plus zecile de martori din Timişoara care m-au tras de creastă sau de antene în cadru festiv sau pur şi simplu pe stradă. Dar dacă accepţi că şi femeia e om, da, de cele mai multe ori sunt om.

Omul din dvs. i-a pus scriitorului de multe ori piedici?

Mereu. În ce mă priveşte, e clar că în meciul om-scriitor, omul l-a făcut KO pe scriitor. Semn sigur că scriitorul era cam slăbănog. Dar nu-mi pare rău. Atât am putut, atât am făcut. Sunt bucuroasă că am crescut un copil, că mi-am îngrijit bunica şi părinţii, că mi-am păstrat prietenii vechi şi mi-am făcut alţii noi, că am pus cumva umărul la ce s-a întâmplat în bine cu zeci, poate chiar sute de tineri pe care i-am avut elevi şi studenţi, că m-am avântat în tot soiul de isprăvi culturale colective după ’90. Îţi dai seama că dacă eram un Cassius Clay al scrisului sau măcar un Leu, altfel am fi vorbit acum! Când mă mai înfoi în pene de una singură, ca să-mi fac curaj, îmi zic că la categoria hârtie (chiar: există? M-am uitat pe wikipedia şi am văzut că nu există), deci la categoria semi-muscă am înfrânt oarecumva. Cât despre pană şi cocoş încă nici nu poate fi vorba. Cum se vede, iar îmi fac curaj (căci tocmai dau gata o carte despre amazoane!), de parcă aş mai avea de scris şi de trăit o viaţă şi de parcă tot ce n-am biruit până acuma s-ar mai putea drege la pensie. Mai ştii? Oi vedea.

Care-s limitele omului Adriana?

Dragă Eugen, te dai peratolog sau urmăreşti ceva precis?

Urmăresc. Până unde puteţi me