Mă întrebam ieri dimineaţă cât de pregătiţi am fi, noi, românii, în cazul în care un atac terorist s-ar petrece în metroul din Bucureşti. Am fost imediat contrazisă de Codex Politic, care crede că România nu poate fi ţinta teroriştilor islamişti, deci nici nu trebuie să ne punem întrebarea dacă suntem sau nu pregătiţi. Argumentele?

Diplomatia romaneasca n-a abordat niciodata un punct de vedere “cruciat” pe tema Orientului Mijlociu, deci n-am avut de unde sa atragem cine stie ce ura. N-avem absolut niciun fel de importanta in ochii terorismului international, ca tinta. Suntem o tara amarata de tranzit pentru o multime de probleme europene si mondiale, de la arme la traficul de persoane, nu o societate in care colcaie iredentismul.

Pe lângă asta, ar mai fi prietenia arhicunoscută dintre Ceauşescu şi ţările arabe.

Argumentele ar fi valabile, dacă am mai avea de-a face cu acelaşi tip de terorism ca în urmă cu 30 de ani, condus de la un centru, cu scopuri politice precise. În cazul atentatelor din Moscova, dacă teoria autorilor ceceni este valabilă, scopul politic este clar: cecenii vor independenţa. Dar pe noi nu ne-ar ataca teroriştii ceceni. Ci, poate, terorişti islamişti afiliaţi într-un fel sau altul al-Qaeda. Or, aşa cum ştim, al-Qaeda nu mai este o reţea. Este o franciză.

E suficient ca un tânăr musulman dezamăgit de viaţa occidentală (care există mai mult sau mai puţin şi la noi), sau poate părăsit de iubită (nu râdeţi, s-au văzut cazuri de acest fel, chiar în Israel, un tânăr palestinian a devenit terorist după ce viaţa sa îşi pierduse sensul din cauza pierderii unei iubiri), să înceapă să aibă gânduri extremiste. Dacă se adună doi sau mai mulţi, supăraţi că îi fac românii “arăboi împuţiţi” sau mai ştiu eu ce alte afronturi le sunt aduse, celula e gata. Există deja o a doua generaţie de tineri născuţi în România, taţii lor fiind imigranţi