Este lăudabilă, în principiu, căutarea de soluţii pentru îmbunătăţirea vieţii universitare din România, chiar dacă, în încercarea de a ameliora calitatea în acest sector, tot mai înverşunat se aruncă, o dată cu apa murdară din cadă, şi copilul. Din acest punct de vedere, actualul proiect de lege a educaţiei duce mai departe decât până acum intruziunea politică în domeniul academic, creând condiţiile - în cazul adoptării ei ca atare - pentru o limitare pe termen lung a posibilităţilor nestingherite de autoorganizare şi atingere a performanţei în învăţământul superior.

Sunt destule lucruri atât de discutabile în textul proiectului, încât rămâi surprins că el s-a putut naşte în mintea unor oameni cu calificare probabilă de experţi, dintre care, cel puţin unii, au rang de cadre didactice în universităţi. Fiecare dintre acestea ar trebui discutat punctual şi la obiect, dar toate trebuie să înceapă cu începutul: problema autonomiei universitare.

Se dă astăzi acestui concept o interpretare neinocentă şi manipulativă, menită să justifice intruziunile din afara campusului universitar, socotindu-se că autonomia din universităţi a ajuns doar ţara nimănui în care câte un rector, un senat, un decan sau un birou de conducere al cutărei universităţi îşi aplică discreţionar politicile de cadre, propria agendă de gestionare a resurselor şi fanteziile manageriale proprii. Există, fireşte, întotdeauna şi în absolut orice domeniu posibilităţi de derapaj, practici incorecte, glisări ilicite ce profită de un cadru legal existent sau deformează în mod regretabil o tradiţie procedurală prestigioasă şi de o oarecare vechime. Astfel de cazuri rămân însă, să ne înţelegem, excepţii de la regulă, neajungând să fie regula însăşi. A le lua deci ca pretext pentru a diminua autonomia universitară - şi aşa stingherită în destule feluri, la noi în ţară - înseamnă să ai intenţii suspecte cu