Initiatorii pietei unice au optat pentru o constructie intemeiata pe asemanarile intre structurile economice si institutionale ale statelor membre, sperind ca procesele de politica publica se vor armoniza in timp. De la Maastricht incoace, discursul dominant in privinta integrarii europene a fost marcat de ideea ca pietele, asistate de autoritati supranationale din ce in ce mai puternice si mai competente, pot disciplina actiunea guvernelor si le pot stimula sa adopte politici responsabile si eficiente. Evident, aventura europeana nu se reduce la piete: exista multe alte arii in care s-a avansat considerabil, de la politica externa comuna la mediu, de la cooperarea in materie penala la cercetarea stiintifica si asa mai departe. Insa central a fost proiectul pietei unice, cu toate consecintele sale, mergind pina la instituirea monedei unice si dincolo de ea. Artizanii din anii 1990 ai Uniunii si elitele de mai tirziu nu si-au facut iluzii in privinta usurintei cu care s-ar putea cupla pulsurile economice ale statelor membre si nici in legatura cu uniformizarea stilurilor nationale de politica publica, in particular in domeniul economico-financiar. De asemenea, nu au pornit de la premisa ca egoismul statelor va disparea ca prin farmec, in zorii noii ere post-Razboi Rece. Ei au optat, insa, pentru o constructie intemeiata pe similitudinile structurilor economice si institutionale de baza, sperind ca procesele de politica publica se vor armoniza in timp. O logica similara a inspirat si procesul de extindere, cu precadere cel directionat catre Estul postcomunist. si nu se poate spune ca viziunea a fost eronata. Insa particularitatile nationale se lasa domesticite mult mai greu decit se credea in 1992 sau poate in 2002. Lectiile crizei actuale nu trebuie dramatizate excesiv. Slabiciunea evidenta a institutiilor chemate sa monitorizeze politicile economice ale statelor-memb