O după amiază, pe terasa Mariei Dauerbach. Maria se întorsese de la oraş. Fix la ora 12. Cu seminţe. Are 82 de ani. Pămîntul este gol, stă răscolit de grapă şi căscat îşi aşteaptă seminţele. Se simţeau în aer suflete prietenoase, senine, chiar şi pe cel al cîinelui Timişoara, dispărut recent. Nici o cioară, nici un corb nu mişca aerul.

Era definitiv primăvară în satul ultimelor două şvăboaice din Bulgaria. Nimic şi nimeni nu le mai puteau opri din drumul dispariţiei neamului lor de şvabi duşi de nas de căderile-urcuşurile istoriei. Fericiri, bucurii, tristeţi, mîncăruri, băuturi, dureri, enervări, stări, picioare, păr, unghii, ochi, pe scurt, toate fuseseră trăite.

Stăteam sub capcanele de bondari-albine-muşte din livadă şi Maria ne aducea cartea cea veche a şvabilor. Era un catalog şi o istorie a oamenilor ce-au fost. Acolo, printre capcane Hanno şi Bumbuţ au făcut un gest simplu: fotografierea cărţii. Au făcut însă mai mult, au prins timpul, au dat o şansă de continuare a poveştii, prin recitirea ei.

Drumul nostru îşi căpăta astfel menirea într-un ritual fără nume, tihnit: o şvăboaică şi cartea ei supravieţuiau momentului, săreau peste umbra lor pieritoare, săreau peste previzibila pierdere a cărţii, previzibila uitare a germanilor în Fîntîna secată din Geran, previzibila îngropare a utopiilor care au animat pe vremuri neamul ăsta de şvabi. Şvabi momiţi în Bulgaria de o utopie a pămînturilor ieftine şi mănoase, şvabi plecaţi apoi în noua utopie a neamului pur, aventură propusă de Hitler.

Stăteam sub capcane şi vedeam cum zecile gesturi ale lui Hanno, cel ce răsfoia, potrivea cartea pentru pozat, se transformau în serii de gesturi invizibile, adică pozatul lui Bumbuţ. Şi pozatul tăia zeci de gesturi, zeci de zgomote.

În tihna locului, în absenţa lui Timişoara, aşa conservam noi istoriile. Oameni, de toate felurile, de oriunde, pute