Pe calea ce pare fără întoarcere a desfiinţării agriculturii româneşti, 2010 se conturează anul cu contribuţie crucială în ajungerea până la capăt. O combinaţie sui generis de factori purtând semnătura 2010 va da agriculturii lovitura de graţie resimţită în maximum doi-trei ani după aceea.
Absolut paradoxal, 2010 este anul în care autorităţile (nu contează cumva care sunt acelea, nici ca nume, nici ca apartenenţă de partid), odată scăpate din corsetul ultimilor trei ani de continuă campanie electorală, au găsit de cuviinţă să vină, în sfârşit, cu două măsuri aparent nepopulare, dar care ar putea, în principiu, să mişte întrucâtva lucrurile în agricultura împresurată de faliment.
Prima ar fi impozitul pe pârloagă, măsură care trebuia să opereze de mult spre a descuraja jaful în scopuri imobiliare din zonele agricole limitrofe oraşelor şi speculaţiile cu terenuri pentru oportunităţi încă neapărute. Se pare că vreo 40% din suprafaţa agricolă a ţării rămâne pârloagă, în timp de România trăieşte din importuri agroalimentare la cote jenant de mari. Cu acest impozit, care trebuie să fie semnificativ pentru a-şi face treaba, deţinerea de terenuri pentru speculă, şi nu pentru producţie, devine costisitoare. Iar în cazul micilor producători impozitul constituie un îndemn indirect de a recurge la diferite forme de asociere spre a-şi lucra mai eficient pământul.
A doua măsură este acordarea de subvenţii doar celor care sunt înregistraţi la Registrul Comerţului, ceea ce înseamnă, de fapt, doar celor care plătesc impozite. De asemenea, este vorba de obligarea micilor producători de a apela la forme asociative pentru lucrarea pământului, procurarea inventarului şi desfacerea produselor. Şi, în mod clar, este vorba de a forţa restructurări, în afara cărora nu poate fi concepută şi nu poate avea loc ieşirea agriculturii din marasm. Precum şi de a întreprinde o ref
