În locul abordărilor simpliste şi imature, un parteneriat strategic întărit cu Ucraina ar aduce un avantaj reciproc.
Întrebarea pusă de revistă este expresia unei false percepţii. Este adevărat că studiile sociologice indică o asemenea problemă în Ucraina, deloc reciprocă în România. Dar trebuie să plasăm percepţia publică la nivelul real, al unei propagande constante pe care o fac atât mass media, cât şi o parte dintre politicienii din Ucraina.
Criticarea României, pe baza unor fixuri propagandistice şi de gândire cu iz naţionalist, departe de realitate, s-ar înscrie în patologia clasică a societăţilor în tranziţie post-comunistă. Cu atât mai mult a celor din spaţiul post-sovietic, cu frustrări neasumate în raport cu vecinii, cu pizme nesănătoase şi cu identificări ale unor duşmănii inexistente.
Nu cred că există astăzi un politician serios şi responsabil în Ucraina care să nu realizeze că propaganda privind "revendicările teritoriale ale României" sau "furtul de cetăţeni" ori existenţa unor tendinţe de autonomie sunt părţi ale propagandei în scopul divizării poziţiilor celor doi vecini şi menţinerii unor suspiciuni reciproce.
În realitate, poziţiile ar trebui să fie exact opuse, întrucât România a susţinut constant parteneriatul bilateral, prin Comisia Iuşcenko-Băsescu, şi cooperarea pe diferite dimensiuni, a susţinut aspiraţiile europene şi euroatlantice ale Kievului şi o face constant, aşa cum susţine rolul Ucrainei la Marea Neagră, prin asumarea unor responsabilităţi regionale proporţionale cu lungimea litoralului.
Cea de a doua categorie de poziţii pe dimensiunea antagonismului faţă de România provin din altă sferă decât a fugii după voturi obţinute prin zgîndărirea resorturilor naţionaliste profunde ale unui popor mândru, frustrat de pierderea statalităţii naţionale măcar în ultimii 70 de ani. Este vorba despre o strategie - discut
