Oliver Lustig şi Liviu Beris au scăpat din ghearele Holocaustului, dar rănile suferite atunci nu se vor vindeca niciodată. Cei doi everi au fost deportaţi împreună cu familiile în vremea celui de al Doilea Război Mondial, primul în Germania, la Auschwitz, iar cel de-al doilea, în Transnitria.

Experienţele trăite le-au marcat întreag viaţă şi încă le mai dau coşmaruri. Au supravieţuit, dar rănile lăsate nu se vor vindeca vreodată. În lagărul german evreii au ost trimişi în camerele de gazare, pe când în Transnistria, oamenii au murit în chinuri, în mizerie şi fără hrană.

Liviu Beris avea doar 13 ani şi jumătate atunci când a început măcelul, adică pe 10 august 1941. El şi familia lui trăiau în Herţa, judeţul Dorohoi, care acum se află pe teritoriul Ucrainei. În ziua fatidică, locuitorii oraşului au fost strânşi şi deportaţi în Transnistria. 132 de oameni au fost executaţi pe loc, fără nicun fel de selecţie. Restul au plecat spre o destinaţie clară: spre moarte. A suferit de tifos exantematic, s-a hrănit luni întregi cu fiertură de apă din câteva fire de porumb, dar a supravieţuit.

„Din cauza păduchilor, am făcut tifos exantematic. Majoritatea dintre noi mureau din aşa ceva. În Transnistria se murea de foame, de mizerie, de boală, se murea în chinuri. Am avut norocul să mă ia un dulgher ajutor la el şi am primit adeverinţă care mă scăpa de la a fi trimis în lagăr, la exterminare“, povesteşte Liviu Beris.

Din cauza conjuncturii de pe front, Antonescu a fost obligat să dea un decret care i-a salvat viaţa lui Beris. „Nu Antonescu ne-a salvat, ci schimbarea raportului de forţe după bătălia de la Stalingrad. Noi nu am fost decât victimele unor ideologii prost înţelese“, subliniază supravieţuitorul. La întoarcerea în ţară, a urmat un nou calvar, readaptarea la viaţa normală. „Eram complet dezumanizat, sălbatic. A durat câţiva ani până