Azi în Parlament se discută Legea Educaţiei şi, în timp ce scriu lucrurile astea, Băsescu tocmai trage un discurs pe tema asta. Zice că până acum nu s-a făcut reformă în sistemul educaţiei, ci doar cârpire şi că n-avem nici o Universitate în Top 500 mondial.
Nu insist asupra schimbărilor concrete propuse, le găsiţi peste tot pe internet, dar aş vrea să vorbim despre educaţie în ansamblul ei.
Am terminat de ceva vreme cu sistemul public de învăţământ, dar îl regăsesc (prea) frecvent în jur, amprentat pe copiii vecinilor sau pur şi simplu pe stradă, peste tot. Sigur că educaţia din şcoală nu e similară cu cei şapte ani de-acasă dar ceea ce ajunge în buletinele de ştiri din această direcţie e mai mult decât îngrijorător din această perspectivă.
Profesori care se bat cu poliţişti, profesori care bat elevi, profesori care se bat între ei… Mai mult, nici grevele repetate nu cred că ajută prea tare. Oare ce concluzie trage un copil când vede că profesorul său, aparţinător al păturii intelectualiceşti, iese în stradă şi se plânge că n-are bani de pâine? Ştiu cazuri de copii care primesc, lunar, bani de buzunar mai mulţi decât primeşte leafă un dascăl. Şi atunci, vă întreb, care e concluzia copilului? Să mă fac profesor, inginer, medic? Să fiu sărac şi umilit că n-am bani de pâine?
Să învăţ geografie, istorie şi gramatică? Dar la ce îmi trebuie, ce să fac cu ele? Eu vreau firmă, şofer şi bani, vrea să fac biznis, afaceri, să am bani de spart, să ies cu modele ca fotbaliştii sau să ies cu fotbaliştii ca modelele. Sau, de ce nu, să fiu politician, ce mă tot aia cu gramatica?! Am văzut eu că e o ştiinţă care nu trebuie s-o ai ca pentru succesuri în politică!
Eu zic că cea mai importantă lege ar trebui să ofere, în primul rând, demnitate dascălilor, să-i ajute să treacă de preocuparea coşului zilnic, pentru a se putea duce în faţa elevilor cu pasiun
