O femeie care fumează îi inspira bunicii mele la fel de puţină încredere ca una divorţată. Dacă era vorba despre Kent, păcatul era mai grav, preţul şi filtrul înclinând balanţa.

Pe atunci, în familia mea extinsă fumau doar bărbaţii, onoarea fiind salvată, cu Mărăşeşti, de tanti Drina, o mătuşă prin alianţă. Apoi, în vremurile când în avion puteai să tai cu cuţitul fumul gros ca într-o „zambilică” pentru navetişti, profesorul de română fuma în clasă, iar noi, băieţii din ultimele bănci, profitam de ocazie pentru a ne aprinde ţigările.

Acum, majoritatea rudelor mele fumătoare sunt femei, schimbare valabilă şi în grupul de prieteni sau colegi, iar puştoaicele trag în piept în curtea şcolii, în cluburi, când ies de la tai-chi. În ciuda noilor reglementări, se fumează în birouri, în cabinetele medicilor, în trenuri. Îşi aprind ţigara şoferul de taxi şi de autobuz, europarlamentarul şi ziariştii la conferinţele antifumat, duhovnicii, după ce îşi scot sutana.

O măicuţă îmi spunea în această primă dimineaţă din Săptămâna Mare că fumătorii nu ar avea dreptul să se împărtăşească, nici să ia anafură, dar dacă ei reduc numărul ţigărilor, înfrânarea asta poate fi considerată post. Am întrebat-o dacă nu se aplică regula şi pentru feliile de salam sau caşcaval şi pe chip i-a apărut un zâmbet asemănător celui care mi s-a întâmplat într-o noapte de Înviere, la Montreal, când plecam cu prietenul scriitor şi fumător de pipă Florin Oncescu să luăm lumină. „Ploaia asta ne-ar putea stinge lumânările”, i-am zis şi el s-a întors din drum cu gentileţe de gazdă: „Iau o brichetă!”.