Fumez. De vreo… sa tot fie sase ani, din care doi pauza de oxigenare a plamanilor. Deci patru ani adunati. In patru ani am cheltuit pe tigari vreo, stati sa calculez, 8760 RON. Uaa, o caruta (lunga si lata) de bani, risc crescut de bolile alea si alea, haine imbibate in fum, tenul unei tinere domnisoare agresat de insasi ea, inconstienta, etc.
Am fost unul dintre copiii aia care ii batea la cap pe parinti sa se lase de fumat. Ai mei nu m-au expus fumului de tigara, nu fumau in camera cu mine decat ocazional si nu mi-au dat de inteles niciodata ca ar fi ok sa fumezi. Dar ei fumau si eu ma strambam in toate felurile cand ii vedeam si-i certam pentru obiceiul lor “câh!”. Dar intr-o zi, destul de tarziu ca sa mai fie vorba de teribilismul adolescentin, m-am apucat si eu de fumat. Mai intai cu 2-3 tigari pe zi si tot asa, sot ata, stiti povestea.
Citesc acum o carte in care un psiholog sustine ca suntem programati sa ne comportam intr-un anumit fel, pana la varsta de sase ani: de parinti, in principal, de alte rude si de cine se mai gaseste prin preajma noastra. Daca nu ma insel, mai citisem pe undeva si ca odraslele de fumatori ajung fumatori la randul lor. Nu stiu daca teoria psihologului (Eric Berne) se aplica la fumat si nici nu sunt sigura de acuratetea studiului cu copiii fumatorilor. E posibil ca atunci cand eram mica sa-i fi vazut pe-ai mei fumand si sa le fi imitat gestul mai tarziu? E posibil sa fi inteles din obiceiul lor ca este ok sa fumez, din moment ce mama si tata sunt modelele indiscutabile ale micului print sau micutei printese? E posibil. Or fi de vina companiile de tutun care au tot felul de campanii si siretlicuri sa te tina in plasa? Tot ce se poate. Dar eu nu dau vina pe absolut nimeni nici din frageda mea pruncie, nici din frageda mea maturitate pentru viciul care-mi ocupa timpul, imi ingalbeneste unghia de la aratatorul mainii stang
