Spania s-ar putea scuti de dificultăţi economice inutile, dacă n-ar amâna adoptarea de reforme care îi par încă inacceptabile. Liderii europeni nu au fost foarte originali când au spus că nu vor accepta condiţiile împrumuturilor de la FMI. Acum îşi retrag cuvântul.
Premierul spaniol neagă faptul că economia este în criză. Miniştrii săi vorbesc de speculatori străini şi mass-media care conspiră împotriva Spaniei.
Între timp, problemele economice se acumulează. Cabinetul este remaniat, se fac previziuni optimiste despre noi planuri pentru ocuparea forţei de muncă, planuri de investiţii, de reducere a deficitelor care dezechilibrează economia.
Situaţia se agravează. Dezbaterile politice se înfierbântă, se caută vinovaţii crizei: guvernele anterioare, partidele politice, elitele economice, anumite categorii sociale, chiar şi anumiţi indivizi. Clivajele dezbină ţara, iar guvernul are din ce în ce mai puţină susţinere. „Soluţiile", propuse de economişti sau de instituţii de prestigiu, proliferează.
Multe sunt contradictorii, dar cele care nu presupun măsuri dificile sunt cel mai bine primite. Guvernul experimentează fără rezultat. Apar conflicte sociale pe măsură ce sindicatele şi asociaţiile patronale fac presiuni asupra guvernului pentru a le proteja interesele.
Criza, în cinci acte
Realitatea are în cele din urmă câştig de cauză, iar guvernul (de obicei, altul) reuşeşte să ia deciziile care repun ţara pe traseul creşterii economice.
Care este ţara pe care tocmai am descris-o? Ei bine, ar putea fi Argentina lui Carlos Menem, Malaiezia lui Mahathir bin Mohammed, Mexicul lui Gortari, Rusia lui Boris Elţin sau Indonezia lui Suharto.
Dar iată că se întâmplă din nou, în Spania lui Zapatero. Scenariul este unul predictibil. Unu: negarea crizei. Doi: furia, şi denunţarea speculatorilor, a mass-media şi a băncilor. Trei: măsuri pali
