Despre sacrificarea mielului citim atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament. În prima ipostază mielul este sacrificat la ieşirea evreilor din robia egipteană, când s-a născut un popor ales care să trăiască în libertate. Fiecare israelit a luat din sângele animalului şi cu el a uns pragul de sus al casei, în care au mâncat carnea friptă cu azimă şi ierburi amare (Ies. 12, 8). Mielul trebuia să fie de un an, ceea ce însemna să nu fie nici prea tânăr, nici prea bătrân, dar neapărat să fie de parte bărbătească.
Această sacrificare a mielului pascal a prefigurat jertfa Mântuitorului de pe Golgota, care a adus eliberarea creştinilor din robia păcatului.
În vremea Mântuitorului, Paştele iudaic cunoaşte cel de-al treilea stadiu de sărbătorire, când s-au introdus obiceiuri noi, ceea ce a dus la săvârşirea unui nou ritual pascal, la rânduiala căruia se păstrează aspectul sacrificial constând în carne de miel, azimă şi ierburi amare, la care se adaugă fructe amestecate cu oţet şi consumarea celor patru pahare cu vin, binecuvântate de capul familiei în timp ce se citesc texte din Psalmi.
Credincioşii jertfesc un miel în fiecare an de Paşte, dar cred că puţini dintre noi ştim cu adevărat semnificaţia acestui sacrificiu.
Beneficiile cărnii de miel
Din studiile culturale ale Extremului Orient aflăm că mielul era privit mai mult ca bază a unor preparate culinare gustoase cu rol terapeutic. Medicii tradiţionalişti chinezi considerau că în carnea de miel se găseşte mireasma dulce şi energia caldă, fiind un bun tonic energetic şi o sursă de încălzire pentru organele din cavitatea abdominală.
O porţie de carne de miel se pare că asigură 30% din cantitatea de zinc de care are nevoie zilnic o persoană. De asemenea, carnea de miel este bogată şi în carnitină, un aminoacid ce are capacitatea de a-i asigura organism
