Prima dată cînd i-am dat de înţeles Clarei că eu şi tatăl ei am putea fi responsabili pentru venirea ei pe lume, m-a privit drept în ochi şi a pufnit în rîs. Avea aproape 3 ani. Uimită de naivitatea mea (oare cum îmi imaginasem că ea ar fi atît de fraieră încît să creadă asemenea explicaţii cusute cu aţă albă?), Clara mi-a întors-o imediat: „Ei, voi m-aţi făcut! Păi, n-aveaţi cum! Nu vezi că eu sînt mare şi sînt făcută chiar şi din oase?!“. Am încercat să o conving că adevărul stă chiar aşa precum i-am spus, oricît de incredibil ar părea: ea a fost mică-mică şi a locuit o vreme… la mine-n burtă, aşa cum s-a întîmplat cu toţi copiii de pe lumea asta. Perspectiva asta a făcut-o să izbucnească-n rîs: ceva mai absurd Clara nu auzise în cei aproape 3 ani de viaţă! Pentru că insistam cu teoria mea lipsită de sens, Clara s-a milostivit să mă lumineze cu adevărul ei: copiii sînt aduşi de barză. Aşa ajung ei la părinţii lor. Pentru informaţii suplimentare, am fost trimisă direct la sursă: un film clasic de desene animate, produs de Disney în 1941, Dumbo. Într-adevăr, primele cadre din Dumbo ne arată un bărzoi bonom livrînd de zor puişori drăgălaşi animalelor de la un circ. Şi, cum pentru un copil de trei ani ficţiunea este la fel de puternică precum realitatea, Clara era convinsă că filmul dezvăluia secretul venirii copiilor pe lume. La 3 ani, e mai uşor şi firesc de acceptat un miracol decît un fapt ştiinţific: dacă norii au ajuns atît de sus pe cer pentru că au mîncat multe vitamine, de ce barza n-ar putea aduce copiii?

Ca orice părinte care vrea să fie informat, am buchisit din scoarţă-n scoarţă cărţi de Françoise Dolto, am răsfoit ceva Jean Piaget şi am devorat ambele volume din Puncte de cotitură de Brazeltow şi Sparow. Toţi specialiştii în psihologia copilului recomandă ferm renunţarea la mitul care explică reproducerea umană prin conceptul desuet de barză (c