– Nu, e relativ de curînd... Ştii foarte bine că am trăit, ca să spun aşa, cu HR în casă şi chiar mă pricep. Dar de ceva timp am început să mă întreb ce fac eu cu viaţa mea şi mi-am dat seama că nu asta vreau să fac! Mi-am dat demisia şi mi-am găsit destul de repede (înseamnă că sînt bună, nu!?) un job, tot în resurse umane şi tot într-o corporaţie, dar doar pentru trei luni. Fix cît să am timp să mă hotărăsc ce o să fac de acum încolo.

– Şi cam la ce te-ai gîndit? o întreb eu, curios.

– Orice, dar nu asta. O să rîzi, dar visez la recepţioneră la un hotel, chelneriţă sau baby-sitter, nu ştiu, ceva cu oameni, nu cu roboţei. De-abia am 30 de ani şi mă simt total alienată!

A rămas aceeaşi fată prematur serioasă şi conştiincioasă, dar în acelaşi timp sensibilă. Timidă? Nu ştiu, nu cred. Şi nu cred că e vorba de vreun eşec profesional. În orice caz, văzută din afară, cariera ei arată foarte bine şi ar fi invidiată de foarte mulţi tineri. Şi atunci?

– Nu este ce mi-am imaginat, e mult mai rău! Stăm toţi vreo treizeci şi ceva într-un birou din ăla imens, ca în filmele americane, nimeni nu schimbă o vorbă cu nimeni, dacă pleci mai mult de zece minute de la calculator trebuie să completezi un formular...

– Dar barem mergi des pe teren! dau eu un contra-argument.

– Da, dar nici aici nu ai voie să mergi cu maşina, chiar dacă e a ta şi e mult mai rapid. Ţi se caută un tren astfel încît să nu stai în oraşul respectiv o oră mai mult decît e nevoie sau să te opreşti pe drum să te uiţi la peisaj. Iar la hotel, fiecare în altă parte, n-am înţeles de ce. Probabil ca să nu ne dedulcim la vorbă...

M. lucrează la una dintre cele mai mari companii de studii de piaţă. Altă carieră de invidiat. Acum visează să facă un curs de bucătar.

– „Siguranţa financiară“! Altceva nu ştiu, siguranţa financiară, ăsta e singurul lucru care îi interes