Cu un titlu care face cu ochiul în direcţia unor romane franţuzeşti recente ca Mange moi! de Nathalie Papin sau Baisse moi! de Virginie Despentes, Omoară-mă! iese, decis, din zona literaturii „suspecte“ de autoficţiune pentru a explora, derutant, tenebrele unui „fapt divers atroce“. Aluzia la „romanele franţuzeşti“ cu pricina nu este doar o simplă figură de stil: intriga însăşi a cărţii ne plimbă, copios, pe plajele din Saint-Tropez sau ne poartă, cu voluptate, prin Parisul anilor ‘60-‘70 pe urmele Marthei Bibescu (ea însăşi autoare – sub pseudonimul Lucile Decaux – a mai multor romane de dragoste). După cum trimiterea din incipit la romanele lui Dickens are directă legătură cu povestea ce va urma.

Ca şi Fata din casa vagon, Omoară-mă! e alcătuit din trei secvenţe, precis delimitate. Asemănările de construcţie se opresc însă aici. Primul şi ultimul capitol au, împreună, caracterul unei „rame“ şi sunt relatate din perspectiva masculină a unui tânăr becher (Vali), cu multe aventuri şi nicio relaţie stabilă. Un tip în definitiv onest, care preferă oricăror complicaţii sentimentale ieşirile la bere „cu băieţii“. E de remarcat aici firescul şi autenticitatea asumării discursului masculin de către o autoare matură, profesionistă, abilă în manipularea registrelor şi cu un bun control stilistic. Precizia detaşată şi naturaleţea relatării echilibrează acest roman altminteri dinamic, abil condus, cu o intrigă oscilând, la un prim nivel, între dramă şi melodramă, dar care bate în altă parte. Aflat în preziua unei proiectate escapade pe litoral, dar şi în căutarea unei partenere de ocazie, just for fun, Vali descoperă într-un Bucureşti nocturn şi pustiu o fat㠄rămasă pe drumuri“ (Ramona), marcată psihic de proaspăta comitere a unei crime asupra gazdei sale din ultimii ani. O adăposteşte peste noapte, ocazie cu care între cei doi solitari se stabileşte o intimitate efe