Într-adevăr, utopie. Dar o utopie frumoasă la care au visat şi alţii, nu numai comuniştii: „Faceţi ca-n astă lume, să aibă parte dreaptă, egală fiecare şi să trăim ca fraţii“. Idealism pur. Păi, cum poate fi frate animalul-om cu omul-animal? Spre deosebire de animalul din junglă, omul-animal nu se satură niciodată, totdeauna vrea mai mult şi mai mult. Pe el îl caracterizează egoismul, lăcomia şi rapacitatea şi, bineînţeles, acestea nu se pot manifesta decît în detrimentul celorlalţi. Şi cum putea fi impusă doctrina care spunea că „binele fiecăruia atîrnă de binele tuturor“, decît prin constrîngere? Şi dacă se reuşea să se convingă o generaţie, următoarea se năştea cu aceleaşi instincte individualiste, astfel încît constrîngerea se permanentiza. Cu vorba bună, cam greu. Experienţa celor 2000 de ani de creştinism o dovedeşte: Dumnezeul oamenilor este viţelul de aur.
Ca urmare, individualismul a învins colectivismul. Lozincă din anii ’80: „Ce-i al tău e şi al meu, ce-i al meu e numai al meu!“. Dovadă de individualism atavic: în 1990, cînd s-au vîndut apartamentele celor care le locuiau, oamenii au dat buzna la ICRAL, s-au călcat în picioare ca să cumpere cît mai repede, să devină proprietari. Nu-şi dădeau seama ce-i aşteaptă.
Eu unul am crezut în această utopie în anii ’60, motiv pentru care m-am înscris în partid abia în ’69, la şase ani de la angajare, că totdeauna, din instinct, m-am îndoit şi niciodată nu m-am repezit cu capul înainte. Din acelaşi motiv mi-am cumpărat apartamentul de-abia în 1995. A urmat dezamăgirea din perioada de după 1975. Am condus colective mari şi oamenii s-au manifestat la fel – încrederea în sistem din anii ’60 s-a transformat într-o profundă dezamăgire după 1975.
În concluzie, utopia a naufragiat pentru că n-a reuşit să împace varza colectivistă cu capra individualistă. Necazul este că după „naufragiul utopiei“ a urm
