Sectorul cultural independent din România pare un copil al străzii cu părinţi adoptivi temporari, care îi fac o dată sau, în cel mai bun caz, de două ori pe an câte un cadou cu care se laudă de parcă i-ar face o mare favoare.
În contextul în care nu există o lege a sponsorizării operativă şi iniţiative care să susţină eficient, nu doar la nivel discursiv, sectorul independent, acesta supravieţuieşte într-un regim de mărunţiş, de puşculiţă în care se aruncă restul cu care nu prea ai ce face decît dacă-l strângi o bună bucată de vreme.
Proiectele independente care au obţinut bani de la AFCN (Administraţia Fondului Cultural Naţional) au primit, de fapt, sume derizorii în comparaţie cu cele destinate unor evenimente cărora li s-au alocat oricum bani de la consiliile locale, ajungând astfel să fie dublu finanţate de stat.
Sectorul independent este expus unui cadru de inechitate de alocare a fondurilor, care nu face decât să sporească starea de precaritate cu care se confruntă artiştii independenţi, obligaţi să-şi încropească proiectele ca să nu dispară de tot. Precaritatea financiară din sectorul independent duce la accentuarea puterii unui unic centru de guvernare, şi anume demersurile din zona bugetată de stat.
Anomaliile din finanţarea sectorului independent, care intră în competiţiile lansate de AFCN în concurenţă cu festivaluri şi proiecte cu tradiţie care, repet, sînt susţinute deja de alte instituţii, funcţionează în defavoarea unei politici culturale echitabile.
Sectorul cultural independent are nevoie de o platformă de reprezentare care să-l facă mult mai vizibil şi, automat, să-i garanteze un tip de investiţie onestă, cu atât mai mult cu cât există iniţiative independe (spectacolul „I Am Special", parte din programul de artă activă „Turneu la ţară") care au generat transformări la nivelul comunităţilor în car
