Am tot mai des sentimentul că ţara asta are o mare, insurmontabilă problemă: aceea a neputinţei! O neputinţă cronică de a face, pe care o împărtăşesc, aproape fără excepţie, cei care trebuie să facă. Numiţi sau aleşi, cu toţii se împiedică de propriile limite, de limitele sistemului creat de ei înşişi, de neîncrederea în propriile puteri şi de lehamitea pe care o generează, până la urmă, toate acestea la un loc. Dăm tot mai des impresia unei colectivităţi care merge spre nicăieri, fără a ţine cont de vreo busolă. Îmi dau seama că efectele externe ale crizei economice au o pondere importantă în această stare, dar şi fără ea, ţara dădea semnele unei împiedicări cronice. N-am să dau decât un singur exemplu: ceea ce ne deosebeşte radical de „familia” europeană în care am fost acceptaţi, în baza unor speranţe care nu se împlinesc, este infrastructura. Drumurile. România are, probabil, cele mai proaste drumuri din Uniunea Europeană. Harta rutieră a Europei se cam opreşte la intrarea în ţară unde, pe o imensă pată albă, cartografii ar putea să scrie precum cei din Evul Mediu: „Hic sunt leones!”. Aici sunt gropi. Aici nu sunt semnalizatoare. Aici sunt poduri pe care le ia prima apă! Aici sunt căi ferate care alunecă cu tot cu trenuri. Aici se deraiază din două în două zile. Aici sunt drumuri modernizate care se închid a doua zi după ce li se taie panglica. Aici sunt tot felul de panglicari care fac proiecte pentru care nu se găsesc executanţii dispuşi să plătească şpaga pretinsă. Aici sunt responsabili care nu sunt în stare să exproprieze porţiunile pe care ar trebui să înceapă lucrurile. Aici sunt instituţii de resort care încasează bani pe fel de fel de taxe dar nu reuşesc, nici să astupe gropi, nici să asigure o fluenţă corespunzătoare a traficului.

Practic, România este o ţară greu de străbătut, periculos chiar, în care ştii (dacă ştii) când pleci, dar nu vei şti