În foarte puţinele şcoli în care se fac ore de educaţie sexuală, se discută – puţin şi superficial – numai despre contracepţie, boli cu transmitere sexuală sau organe reproducătoare. Pe elevi, aparent, nu-i interesează, îşi dau coate şi se amuză cînd aud de spermatozoizi, profesorii se jenează şi se rezumă la monologuri seci, care nu vor avea nici o finalitate. De ruşine sau din comoditate, mulţi părinţi preferă să evite subiectul sau, puşi în faţa faptului împlinit, inventează poveşti în care nici ei nu cred, dar care îi pot scoate repede din situaţii jenante. Unii consideră extrem de benefice orele de educaţie sexuală de la şcoală, conştienţi fiind că poate tinerii vor fi mai responsabili în ceea ce priveşte viaţa şi sănătatea lor, alţii se opun de teamă că „abundenţa“ de informaţii le-ar putea trezi tinerilor curiozitatea şi apetitul sexual prea devreme. Ducem lipsă de resurse umane, mereu avem ceva mai important de făcut, mai apelăm şi la principiul „Lasă că nici nouă nu ne-a zis nimeni!“, nu sîntem obişnuiţi să vorbim, nu sîntem conştienţi de nevoile noastre, nu sîntem dispuşi să trecem peste anumite prejudecăţi şi subiecte tabu. Deşi sexualitatea face parte din viaţa fiecăruia dintre noi, subiectul nu prea pare să ne pasioneze în mod „oficial“.
„De sex îţi arde, de învăţătură nu!“
Cînd vine vorba de educaţia sexuală predată în şcoală, persoana cea mai potrivită pentru a sta de vorbă cu elevii este profesorul, cu condiţia ca acesta să aibă „disponibilitate atitudinală“. Cu alte cuvinte, să facă o diferenţă clară între ora de matematică, de exemplu, şi ora de educaţie sexuală, cînd ar trebui să se transforme din profesorul de matematică într-un confident sau un prieten. Ar fi bine, de asemenea, să facă o diferenţă între viaţa particulară a elevilor şi performanţele şcolare ale acestora, adică să-i dea unui elev nota 10 dacă merită, chiar dacă ştie