Timp de o bună parte a unui întreg deceniu am supărat mulţi activişti climatologi arătând că există metode mult mai bune de a stopa încălzirea globală decât încercarea de a convinge guvernele să-i forţeze sau să-i mituiască pe cetăţeni să reducă dependenţa de combustibili care emit dioxid de carbon. Ceea ce i-a enervat mai abitir pe criticii mei a fost ideea că reducerea emisiilor de carbon este un remediu cu efecte mai grave decât boala însăşi - sau, în termeni economici, că soluţia ar costa mai mult decât pro-blema. „Cum poate fi adevărat?", se întreabă ei. „Una peste alta, vorbim de sfârşitul lumii. Ce ar putea fi mai rău - sau mai scump - decât aşa ceva?"

E un argument. Dacă ne confruntăm, aşa cum se exprima de curând Al Gore, cu „o calamitate de neimaginat, care implică măsuri preventive la scară largă pentru a proteja civilizaţia umană aşa cum o cunoaştem", atunci nici un preţ nu ar fi prea ridicat pentru a opri încălzirea globală încă din faşă. Dar o fi miza chiar atât de mare?

Răspunsul e nu. Nici cele mai pesimiste scenarii propuse de climatologi moderaţi - scenarii oricum cu mult peste ceea ce prezic mo-delele climatologice bazate pe consens - nu sunt atât de catastrofale pe cât ar vrea Gore să credem. De exemplu, nici o creştere de cinci metri a nivelului oceanelor - de opt ori mai mult decât se aşteaptă Comitetul interguvernamental al ONU pentru schimbări climatice şi de peste două ori mai mult decât ar fi, probabil, fizic posibil - nu ar îneca toată omenirea sau cea mai mare parte a ei.

Desigur, o asemenea creştere nu ar fi o problemă obişnuită. Ea ar afecta cam 400 de milioane de oameni, ar obliga la strămutarea a 15 milioane şi ar impune măsuri costisitoare pentru restul umanităţii. Dar în mod sigur nu ar însemna sfârşitul lumii. Estimările arată că per total adaptarea la noile condiţii ar costa mai puţin de 1% din

PIB-ul global.