Măcar în Săptămâna Mare înfrânează-te şi nu rosti numele Necuratului, mă povăţuia bunica din partea mamei, ţărancă în bătătura căreia am crescut, în vesela tovărăşie a curcanilor mărgelaţi şi a raţelor care-şi târau, mândre ca nişte manechine, fundurile prin ţărână. Bibilicile avertizau metalic la apariţia uliului, dând alarma, iar găinile, cu puii lor cu tot se refugiau iute sub şoproane. Cum să înjuri în săptămâna în care dădeam ocol bisericii, sărutam icoanele şi treceam, într-un ritual din care n-am înţeles mare lucru, smeriţi pe sub masa vegheată de omul în sutană? M-am sculat luni în zori cu gândul să scriu despre blândeţea din lucruri şi oameni, despre bătrânul care săptămâni în şir a mângâiat, cu o bidinea înmuiată în var, trupul de cruce al bisericii din sat, primenind-o de Paşti. Luni începe şi Paştele evreiesc şi am câţiva prieteni pe care am de gând să-i sun. Vreau să pun o lumânare pentru mulţii mei morţi în lăcaşul de peste drum, vechi din vremea Văcăreştilor şi refăcut, prin râvna bunicului meu de tată, Victor Avramescu. Vreau să gândesc pozitiv şi să dăruiesc iubire şi împăcare sufletului meu.
Cu toate că de Florii vremea s-a cutremurat, zburlită şi matracucă, sălciile şi arinii şi-au scos la vedere mâţişorii, iar anotimpul cântă din seve şi din harfa luminii, biruitor. Veniţi, privighetoarea cântă şi liliacul a-nflorit se brodeşte macedonschian atât cât să asculţi o mierlă bărbătuş, pe arcuşul de vioară al unui frasin şi să saluţi cu o reverenţă gălbenelele şi toporaşii, fiindcă să-i rupi ar fi un sacrilegiu. Privighetoarea nu cântă la Sângeru, mugurii de liliac pitesc încă, în faşa lor catifelată, florile ce vor ţâşni în lumină abia în mai. Reţeta mea de evlavii şi cuminţenie, cu care îndulcisem şi eventualitatea scrisului pentru Jurnalul Naţional, s-a stricat când, din greşeală, am atins tasta televizorului. No news, g
