Era un om dintr-o bucată moş’tu, unchi’tu, bunică’tu etc. (un om de caracter, ver-tical, onest, franc, cum ar veni) aude întruna nepotul român, de pe la taţi, mame şi mătuşi..
Ieri. Ce şi-o imagina bietul copil? Un bunic solitar, greoi, impasibil - un pietroi venerabil, tronând într-un univers al oamenilor fragmentaţi, fluizi, atomizaţi? Ce-i drept, sclerozele, calculii sau litiazele, laolaltă cu mobilitatea restrânsă a unui bunic octogenar, conferă, ca ipostaze ale pietrificării, o alură monolitică, sugerează, în ochii celor apropiaţi, anvergura trăsăturilor statuare.
Pe de altă parte, „dintr-o bucată" trimite la imaginea unui obiect neînsufleţit, lipsit de dinamie, sugerează ustensila rudimentară, mecanismul elementar. Bunicul, în această ipostază, pare să fie, dacă nu nefericita unealtă, cel mult, mânuitorul ei robotic (precum Chaplin, în „Modern Times").
Azi. Fiziologic vorbind, există totuşi părţi ocolite de tendinţa generală de rigidizare asociată îmbătrânirii. Un important surplus de flexibilitate survine, astfel, în zona gurii. Gura devine un hău flasc, străjuit precar de franjul gingiilor golaşe. Stare de fapt compatibilă cu sensul originar al expresiei „dintr-o bucată" (de la „bucca" - gură), care sugerează ceva asimilabil dintr-o singură înghiţitură, dintr-un hap, fără prea multe preliminarii, masticaţii şi molfăieli, cu alte cuvinte, hrana ideală a bunicului ştirb.
Oricum, „dintr-o bucată" pare să fie calitatea-deziderat a (stră)moşului român. Din fresca tumultuoasă a istoriei patriei, populată de pecenegi, cumani, uzi şi găgăuzi, otomani, fanarioţi, intrigi şi trădări, se desprinde ţanţoş portretul strămoşului român - amestec contradictoriu de flexibilitate contorsionistă şi verticalitate casantă: sărac, dar cinstit, asuprit, dar neaplecat, monosilabic, dar născut poet, perdant, dar isteţ ca nimeni altul şi, mai presus de toate, di
