De vreo 2.000 de ani dealul Golgotei urcă dealul timpului pentru ca El să poată învia, după ce a murit cu toată moartea cuvenită oamenilor de pe lume. Şi-a abandonat fărădemoartea ca să putem trăi noi mai departe. Şi o face de atunci în fiecare primăvară, cu nădejdea că oamenii vor înţelege în cele din urmă ceva din moartea şi învierea Sa.
Noi suntem oamenii şi nu înţelegem aproape nimic. El nu ne cere niciodată să murim cu el, ci doar să înviem, ceea ce ar însemna să începem să minţim mai puţin. Să fim mai puţin meschini. Mai puţin laşi. Mai puţin trădători. Mai puţin îngâmfaţi. Mai puţin lacomi. Mai puţin răzbunători. Mai puţin neruşinaţi. Mai puţin corupţi. Mai puţin vicleni. Mai puţin nedrepţi. Mai puţin pizmaşi. Mai puţin desfrânaţi. Mai puţin ticăloşi. Mai puţin clevetitori.
Îmi asum îndrăzneala de a spune că se întâmplă, de fiecare dată, pe dos. După fiecare mers la biserică ne simţim liberi de orice obligaţie de felul celor înşirate mai sus. Dumnezeu care le vede, nu-i aşa, pe toate, ne-a văzut şi pe noi intrând în biserică şi rugându-ne la icoane. Iar dacă ne-a văzut, înseamnă că ne-a iertat. De păcate. De cele vechi. De alea noi urmând să ne ierte data viitoare. Dar ca să ne ierte, trebuie să le facem.
Vă daţi seama ce se întâmplă după marele mers la biserică, adică după slujba de Înviere? Urmează o iertare mai mare decât iertările de peste an. Aşa că ne putem permite libertatea de a minţi şi mai mult până la Învierea de la anul. Şi de a fi mai meschini. Mai trădători. Mai îngâmfaţi. Mai lacomi. Mai răzbunători. Mai neruşinaţi. Mai corupţi. Mai vicleni. Mai nedrepţi. Mai pizmaşi. Mai desfrânaţi. Mai ticăloşi. Mai clevetitori. Mai nepăsători.
Ce mare noroc avem cu flăcăul care se urcă de dragul nostru pe cruce! Cu el şi cu tac-su, bărbosul ăla din ceruri care cuprinde totul cu privirea. Cică şi gândurile, ceea
