Primăvara astronomică a sosit, în fine; altminteri, la data cuvenită, aşa că, teoretic, nu prea avem de ce ne plînge. Ba chiar şi-a făcut o intrare în scenă spectaculoasă (fiindcă sîntem la acest capitol, trebuie spus, pentru „laici“, că, în teatru, intrarea în şi ieşirea din scenă constituie momentele-cheie ale „prestaţiei“ unui actor, mic truc pe care junii servanţi ai Thaliei nu îl apreciază îndeajuns – şi rău fac), depăşind cu mult – cu vreo şapte-opt grade Celsius, mai exact – aşteptările „oficiale“. Din nou am auzit, deschizînd radioul (televizorul îl evit, în ultima vreme, atît cît e omeneşte posibil), expresia-tip a majorităţii buletinelor meteorologice din ultimii circa 15 ani: „vremea va fi mai caldă decît în mod normal“ (sau „obişnuit“). Asta, desigur, după ce a fost „mai rece decît în mod normal“. În momentul de faţă, afară plouă mărunt şi îndesat – mocăneşte, cum se zice – după ce ieri a strălucit cu insistenţă soarele, iar diferenţa de temperatură faţă de ora corespunzătoare a zilei precedente este de fix unsprezece grade. E normal acest lucru? Probabil că nu. Se repetă acest lucru suficient de des încît, uşor-uşor, celulele noastre vor ajunge să-l recunoască nu drept o aberaţie, ci drept un fenomen „natural“? Probabil că da.

Metafora sună destul de banal, dar este eficientă şi, mai ales, identic-adevărată: cam aşa, cam ca vremea climaterică, arată şi se manifestă şi teatrul românesc contemporan nouă. Exemplele abundă. Iată cîteva.

Anual, „de pe băncile“ numeroaselor şcoli de teatru existente în toată ţara iese un număr considerabil de regizori. (Nu discutăm, deocamdată, despre actori, al căror număr depăşeşte orice consideraţie efectuabilă cu instrumente empirice; doar statisticienii cu acte s-ar putea încumeta la un recensămînt.) Dacă, pînă în 1989, producerea de directori de scenă era apanajul exclusiv al institutului de teatru din