● Véronique Dassié, Objets d’affection. Une ethnologie de l’intime, CTHT-Le regard de l’ethnologue n°22, Paris, 2010.
Obiectul care mi-a atras atenţia în aceste zile este sabia purtată de Simone Veil cu prilejul ceremoniei de „înscăunare“ – intronisation – în fotoliul cu numărul 13 al Academiei franceze, ocupat, cîndva, de Racine. Pe lamă poate fi citit un număr – 78651 –, în acelaşi timp memento şi exorcizare a semnului de identificare tatuat pe braţ, în infernul unui lagăr, acum 66 de ani. E scris şi numele locului: Birkenau. Simbol al reconcilierii, mînerul săbiei este sculptat în forma a două mîini care se împreunează: cea de jos – încrustată cu rubine şi granate – evocă flacăra crematoriului, iar cea de sus poartă desenul unor ramuri de măslin cu frunze de smaralde şi safire. Pe sabie a dorit să apară atît deviza Franţei – Liberté, Égalité, Fraternité – cît şi cea a Europei – Unie dans la diversité.
Sabia doamnei Simone Veil este un obiect-document, care poate fi înţeles şi ca o formă de legitimare, dacă ne amintim cuvintele cu care primise vestea acceptării ei în rîndul nemuritorilor membri ai celei mai prestigioase instituţii din Franţa: „Nu văd motivele pentru care mă regăsesc în această situaţie“. Un topos al modestiei, bifat retoric desigur, pentru că ea candidase pentru acest loc. A ţinut să precizeze că a cîntărit greu, în această decizie de a candida, faptul că de la înfiinţarea Academiei şi pînă în prezent au fost aleşi 708 „nemuritori“ şi doar cinci „nemuritoare“. Iată ultima ilustrare a unui parcurs exemplar, în care succesiunea constantă a reuşitelor o situează într-un punct nodal al oricărei discuţii despre feminism şi despre condiţia femeii în general. A fost, în anii ’70, prima femeie secretar general al Consiliului Superior al Magistraturii, prima femeie ministru de stat, în repetate rînduri ministru al sănătăţii, prima femeie preş
