Trebuia s-o ştiu şi pe asta. Trebuia să fiu pregătit. Mereu sînt luat prin surprindere de ideile bătrîne cît lumea. E o boală, are un nume şi diagnostic, date de un foarte bun prieten, întîmplător şi medic generalist – sînt nevindecabil, rezistent la orice tratament administrat de peste 60 de ani. Nimic. Nici un rezultat semnificativ. Nici un progres major – mai degrabă aparenţe, ca în zilele cînd mă simt bătrîn şi mă ia cu fior şi rîs, cum mi se întîmplă în încă două cazuri: cînd mă dau candid şi cînd mi se năzare că aş fi important. Puberilitatea – aceasta e maladia – proliferează în neştire, independent de voinţa şi logica mea, peste capul meu şi împotriva mea, după o expresie asimilată într-o adolescenţă care încercase să mă deblocheze din geneză, dar n-a ajuns decît s-o consolideze. E adevărat, cu cianură n-am încercat – încolo războaie mondiale şi locale, civile şi religioase, alarme, şedinţe, excluderi, şomaje, cantine, preavize, amoruri, ipohondrii, cacialmale înghiţite, toate cîte au fost (un răsfăţ, ce să mai vorbim) n-au izbutit să mă elibereze din ghearele acestui monstru care e puberul acela idiot la geometrie, terorizat de tatăl său cu pastelurile lui Alecsandri, dotat pentru pian, dirijînd în faţa patefonului Tannhäuser cu Furtwängler la pupitru, decupînd toate pozele jucătorilor de fotbal români. („Patria e colecţia pozelor de fotbalişti, strînsă din copilărie“ – Kusturica, iugoslavul!)

dar mai presus de toate citind Ecoul, zilnic, de la Observatorul de pe pagina întîi pînă la ultimele ştiri, întorcîndu-se ca-n Odiseea şi Jules Verne, de pe mări şi oceane, în epicentrul lumii, la pagina a doua, pagina culturală.

Înainte de primul amor, înainte de prima fată strînsă în braţe, cu ani-lumină înainte de Război şi pace – puberul acela, abia deschizînd ochii la lume (hai, hai, măcar fără dulcegării...!), doar Humuleştii şi Mizerabilii ca bi