La finalul Săptămînii Patimilor, cînd se atinge climaxul eres-ului creştin, există şi un Paşte meloman, pe care încerc, fără nicio pretenţie exhaustivă, să-l definesc în cele de mai jos.

Cine a urmărit articolele mele şi-a dat seama, fără efort, că sunt un “inconditionnel” al muzicii preclasice. Din muzica preclasică – nu fac un secret nici din asta – cu cea mai mare plăcere ascult muzica sacră, de la motete şi vespre monteverdiene la oratoriile lui Händel şi Stabat Mater-ul lui Albinoni. Muzica de inspiraţie şi devoţiune creştină compusă între 1580 şi 1760, aşadar vreme de aproape două secole, continuă să rămînă pentru mine principalul efect pozitiv al creştinismului în civilizaţia europeană – alături de arhitectura gotică şi de poeziile lui Ioan al Crucii.

În 2007 şi 2008, pe vremea asta, participam, într-o beţie eufonică neîncetată, la Misteria Paschalia – un festival de muzică sacră barocă organizat anual la Cracovia în Săptămîna Mare. Un fel de Liga Campionilor la baroace, cu cele mai bune ansambluri şi cu cele mai bune voci ale Europei, reunite în opt seri de vis. Pentru că în ultimii doi ani nu mi-am mai permis acest lucru, doresc să adun aici cîteva din preferatele mele ascultate acolo – acolo unde se poate, în aceeaşi interpretare – şi cu cîteva comparaţii din muzica psaltică ortodoxă (adesea cu nimic mai prejos, nici în registru muzical, nici în profunzimea trăirii).

Psalmul LXX – In te Domine, Speravi – am audiat prima versiune, cea latină, într-o capelă sculptată în sare – evident, într-o salină – la 120 de metri în subteran, cu cea mai teribilă acustică la care am avut vreodată acces. Mai jos e interpretarea de studio – vă asigur că şi cea live e la aceeaşi înălţime.

Asculta mai multe audio Muzica

1 In te, Domine, speravi,

non confundar in aeternum.

2 In iustitia tua libera me et eripe me;

inclina ad