Înainte de criza financiară, ne făceam griji că se va termina petrolul. Sau mîncarea. Sau că ne vor lua apele. După criză, ne facem griji că ni se vor termina banii. Fireşte, nici una dintre aceste griji nu este justificată. Putem învăţa să consumăm mai puţin petrol, să nu mai risipim hrană, să irosim mai puţine resurse. Pentru asta însă trebuie să rezolvăm adevărata criză care ne paşte. Soluţia la această criză va determina cît de repede şi eficient ne vom adapta celorlaltor provocări cu care ne confruntăm. Modul în care abordăm această criză poate deveni fie un panaceu, fie cupa de otravă. Este nevoie de termeni dramatici pentru a descrie această realitate deoarece vorbim despre mama tuturor crizelor: lumea nu mai are suficienţi oameni. Sau, mai bine zis, nu mai are suficient de multe creiere. Două tendinţe de durată converg pentru a crea o veritabilă penurie mondială de materie cenuşie, de oameni în stare să atace eficient probleme complexe. Prima este îmbătrînirea populaţiei în marea parte a ţărilor dezvoltate – ca şi în multe ţări în curs de dezvoltare. A doua este un decalaj din ce în ce mai acut între nivelul de pregătire cerut de economia mondială şi capacitatea sistemelor de învăţămînt din întreaga lume – de la ţările dezvoltate la cele emergente – de a „produce“ generaţii de absolvenţi cu pregătirea necesară şi în numere suficient de mari pentru a face faţă foamei globale de creiere.

Toată lumea are azi bătrîni

Mai întîi, demografia. De la Statele Unite la Japonia, şi de la Australia şi Noua Zeelandă la aproape întreaga Europă, populaţia îmbătrîneşte. În ansamblu, vîrstnicii care îşi încetează activitatea profesională sînt mai mulţi decît tinerii care devin activi pe piaţa muncii. Mai mult, „bătrînii“ ies din activitate cu o viteză mai mare decît cea cu care devin activi tinerii. Un raport din 2008 pe tema dezvoltării durabile estima că 70%