Când începe o revoluţie? Probabil că răspunsul cel mai scurt este: când nu se mai poate altfel. De acest tip de saturaţie pare să fie nevoie pentru a reuni în jurul unei anumite cauze profunde suficiente forţe sociale pentru a răsturna situaţia socotită intolerabilă şi a cărei schimbare devine pentru o majoritate activă obligatorie, fără întârziere.

Mă uit cu îngrijorare crescândă în jurul meu, iar orele - care trec parcă mai repede - grupează tot mai strâns fapte neliniştitoare. Primul oraş din România care a atins abisul falimentului a devenit un punct precis pe har­tă şi se numeşte Aninoasa. Peste trei sute de angajaţi în sistemul juridic al ţării s-au solidarizat împotriva practicilor ilicite şi abu­zive ale CSM, susţinând în nume propriu o pe­­tiţie care marchează, practic, începutul asa­nării justiţiei. Actul este istoric şi fără pre­­cedent în istoria postcomunistă a ţării. Tre­nu­rile deraiază cu o anume regularitate şi în­târ­zie în mod sistematic, iar răspunsul la aceas­tă situaţie nu este remedierea situaţiei - prin lucrări la calea ferată şi terasamente -, ci... concedierea unor efective consistente de angajaţi. Profesorii îşi caută dreptatea analizând controversatul proiect de lege a educaţiei, redactând şi semnând petiţii împotriva sistemelor discriminatorii de evaluare a muncii lor, ieşind în stradă pentru salarii şi demnitate. Calificarea de către preşedintele ţării a 40% din medicii României drept incompetenţi, datorită nivelului formării lor profesionale, a stârnit şi această categorie la refutări vehemente la adresa acuzelor pripite care veneau de sus. Colapsului previzibil al sistemului nostru medical din motive financiare şi manageriale i se alătură acum ameninţarea cu migrarea doctorilor performanţi în ţări unde statutul lor să fie mai respectat.

Suntem în punctul în care escaladările devin mai probabile datorită faptului că revendică