Daniel Sandru Am scris candva, intr-un alt loc, ca unul dintre verbele existentiale ale romanilor este "a se da". O componenta extrem de importanta a culturii noastre voievodale, ce evidentiaza inclusiv latura servitutii voluntare, este dimensiunea asistentiala. Suntem, cu alte cuvinte, obisnuiti, intr-o perspectiva majoritara, sa "ni se dea" ceva, nu importa ce, dar sa primim fara a oferi ceva la schimb. Un exemplu cu putere de lege este actul normativ referitor la venitul minim garantat, adoptat, de-mi amintesc bine, sub guvernarea Adrian Nastase. Multi s-ar grabi sa spuna, cu privire la aceasta lege, ca e normal ca o guvernare "de stanga" sa aiba grija celor defavorizati. Poate chiar mai multi ar spune ca e la fel de normal ca cei defavorizati sa fie sustinuti de stat. Dupa cum cred ca ar exista si cativa, probabil mai putini, care ar privi aceasta problema ca pe o forma incorecta de redistribuire a venitului, prin raportare la cei care, muncind onest, produc bani la bugetul de stat. Tuturor acestora li s-ar putea raspunde ca, istoric, unul dintre cele mai eficiente sisteme de asistenta sociala a fost introdus, spre finalul secolului 19, de catre cancelarul german Otto von Bismarck, care era un politician conservator, cu scopul de a asigura ordinea in stat. Cu alte cuvinte, nu de grija defavorizatilor murea Bismarck, ci de aceea a ordinii sociale, care putea fi mentinuta inclusiv prin masura asigurarii unor minimale conditii de trai pentru cei care, altfel, ar fi putut produce dezordine. Ideologic, lesgislatia privind venitul minim garantat a fost tot o inventie a dreptei, fiind pregnant aplicata sub guvernarea Thatcher in Marea Britanie si sub administratia Reagan in Statele Unite. Culmea e ca in ambele cazuri adoptarea unei asemenea legislatii a vizat tocmai inlaturarea culturii asistentiale ce se impamantenise sub guvernarile de stanga din cele doua tari