Iniţial nu aveam de gînd să scriu despre The Hurt Locker (filmul care a luat „Oscarul cel mare“), o dată pentru că, spre ruşinea lor, distribuitorii români nu l-au adus pe marile noastre ecrane şi în al doilea rînd pentru că Cezar Paul-Bădescu a făcut o treabă foarte bună în Dilema veche, eliberînd filmul din categoriile hermeneutice de comentariu şcolar („absurditatea războiului“ sau, în extrema cealaltă, „propagandă americană“) în care se încăpăţînau să-l bage minţile leneşe sau grosolane (alea care într-o operă de artă se uită după „mesaje“ pentru că nu ştiu după ce altceva să se uite). The Hurt Locker e un excelent film de acţiune organizat în jurul unor momente în care nişte genişti îşi fac meseria. E complet focalizat pe „tehnicalităţile“ meseriei lor.

Comentariile sale despre starea de sănătatea psihică a soldaţilor şi despre beneficiul sau malignitatea prezenţei lor în Irak sînt făcute în trecere şi nici pe un taler, nici pe celălalt nu se adună destule ca să dea o teză de tip războiul e bun/rău, poate/nu poate fi cîştigat. După cum susţine şi Cătălin Olaru în Cultura, orice decodare în cheie propagandistică ţine mai mult „de modul cum gîndim noi, spectatorii, decît de ceea ce filmul singur ne arată“. În cuvintele colegului Cezar, filmul „este ceea ce este, şi atît“.

Astea fiind zise, „ceea ce este“ merită definit un pic mai exact. S-a vorbit despre „realism“ sau „hiperrealism“. Dar „realism“ e un cuvînt, care lăsat aşa, poate să descrie multe estetici foarte diferite între ele. Dacă ceea ce face Kathryn Bigelow aici este realism, atunci e cu siguranţă un alt tip de realism decît al lui Cristi Puiu din Moartea domnului Lăzărescu. Cea mai consistentă teoretizare a unui realism pur cinematografic rămîne cea făcută de André Bazin acum 55-60 de ani. Pentru el, realismul presupune în primul rînd (deşi nu numai) fidelitate faţă de continuitatea spa