Doi antrenori ce-şi venerează meseria au făcut ca duelul dintre Arsenal şi Barcelona să fie o operă de artă
Wenger contra Guardiola. Posesie contra posesie. Pase contra pase. Organizare contra organizare. Două echipe totale. Arsenal şi Barcelona au reprezentat, de-a lungul ultimilor ani, un soi de ideal în ceea ce priveşte estetica unui joc prea des obligat să se muleze după tentaţia obţinerii rezultatului cu orice preţ. S-au întîlnit cele două, în finala din 2006, dar o finală e cu totul altceva, trofeul aflat la cîţiva paşi te obligă să-ţi pierzi oarecum linia, în căutarea cîştigului imediat.
Stilul lui GuardiolaTeoretic nu puteau juca amîndouă odată, una trebuia să cedeze protagonismul. Obligată, logic, de cealaltă. A cedat Arsenal. Incertitudinea plana asupra capacităţii Barcelonei de a se alinia la ritmul Premier League al tunarilor. A făcut-o, sufocîndu-şi adversarul pur şi simplu în primele 20 de minute, ratînd uluitor ocazii după ocazii, chiar şi cîte 3 în aceeaşi fază, ca-n ofertele de Paşte. Messi, Ibrahimovici, Xavi, Busquets, Pique l-au transformat pe Almunia dintr-un portar negat în Spania într-un erou pe “Emirates”. Fanii “tunarilor” nu mai văzuseră de mult echipa lor într-atît de dominată pe nici un stadion, nu doar pe al lor.
Ghinionul lui WengerProblemele lui Wenger nu se terminaseră o dată cu forcingul, rămas fără rezultat pe tabelă, al catalanilor. Mai întîi s-a rupt Arşavin, imediat Gallas, ieşirea francezului fiind cea mai preocupantă, căci pe bancă, Arsenal avea doar un Sol Campbel, bun cu Portsmouth, oribil la Porto, dar “subiect” pentru Messi. Guardiola atît ar fi aşteptat, să-l vadă pe bătrînul Sol în centrul apărării pentru a schimba modulul primei jumătăţi de oră, 4-2-1-3 în 4-2-3-1, cu Messi condamnîndu-l la penibil pe Campbell. Wenger nu e însă începător. Ştia şi el toate amănuntele acestea, astfel că l-a introdus pe D