Pe 27 martie a fost aniversarea unirii Basarabiei cu România. Evenimentul nu a fost foarte pregnant marcat în presă, dar cele câteva intervenţii s-au înscris exclusiv în registrul „de ce trebuie să ne unim cu Moldova?" - de la extrema reprezentată de PRM la figuri onorabile ca Neagu Djuvara. Venerabilul istoric s-a adresat studenţilor basarabeni de la Universitatea Dunărea de Jos şi le‑a spus (citat de Adevărul): „Găsesc existenţa unei republici separate de România, între Prut şi Nistru, drept o monstruozitate, un lucru nefiresc". Cred că domnul Djuvara exprimă o logică profund greşită: Republica Moldova nu este o monstruozitate, este o realitate.
Mi se pare că suntem prinşi într-o ipocrită spirală a tăcerii când vine vorba de Moldova. Spirala funcţionează cam aşa: spui că vrei unire cu Moldova sau taci. Poziţia oficială a statului român şi a partidelor parlamentare este că România sprijină integrarea europeană a Moldovei şi a renunţat la ideea unirii. Dar dăm impresia că asta e doar poziţia oficială, diplomatică, de fapt, moda în spaţiul public e să servim lacrimogene apeluri la unire. Este o greşeală: scenariul integrării europene este cea mai bună soluţie şi pentru Moldova, dar şi pentru România, o soluţie mai bună decât o unire care e şi improbabilă, dar ar fi şi dăunătoare ambelor state.
Nu este o poziţie pe care o exprim confortabil în România, tocmai pentru că spirala tăcerii acţionează invers. Prelungind acest dublu limbaj, nu facem decât să pierdem pe toate planurile: îi slăbim pe proromânii de la Chişinău (vezi atacurile la care trebuie să facă faţă preşedintele interimar Ghimpu), dăm apă la moară inutil celor care joacă la două capete (vezi cazul lui Marian Lupu) şi ne slăbim propria poziţie ca ţară la Bruxelles, unde oamenii ne privesc cu suspiciune chiar şi când vrem în mod
onest să punem Moldova pe agendă. Există o diferenţă masi
