Pentru mine, complexul Europa, din Colentina, era… un mit. Doamna Jeni – Mary Poppins a mea de dincolo de Prut – îşi cumpăra de acolo practic orice, aproape gratis. Era Pămîntul făgăduinţei pe termen scurt: venea de acolo cu nişte cizme de 20 de lei care se dezlipeau peste o săptămînă; cu sutiene sexy care lăsau, în urma lor, pe piele, ciuperci; cu bluze mai tari ca la mall Vitan.
Tocmai de aceea, mi-am dorit demult să vizitez şi eu acest stabiliment. Aşa că am luat tramvaiul 21, pînă la capăt, şi am coborît. Drumul spre Europa mergea printre noroaie. Şi printre vînzători ambulanţi de… facturi. Se pare că gata ştampilate…
Complexul Europa a apărut, în cele din urmă, la orizont. Putea fi un mit într-un sens derizoriu-caricatural, ba mai mult, Dodeskaden-ic: al modului în care înţelegem noi Europa… Pe scurt, o adunătură de tarabe jalnice cu lucruri dintre care, probabil, unele sînt acceptabile, sau vorba doamnei Jeni… nici mai bune, nici mai rele decît cele de la Mall… Pe care, dat fiind anotimpul (martie tîrziu arătînd ca ianuarie), curgeau literalmente şuvoaie de gheaţă topită – adică apă – de pe streşini. Ne-am luat inima-n dinţi şi am păşit în „stabiliment“, crezînd că vom întîlni oameni simpli, dar amabili, gata să ne spună trei nimicuri despre ei şi hainele lor. Într-adevăr, cu primul interlocutor cam aşa a fost: „N-avem condiţii. Nu avem timp. Sîntem îngheţaţi, supăraţi. Nu avem chef de nimic. Situaţia este cum o vedeţi… roză…“ – a comentat, sec, un tînăr în geacă de imitaţie (?) de piele neagră, un fel de uniformă locală. Nici nu a apucat să mai articuleze încă două vorbe, că o doamnă, înveşmîntată asemănător, de vîrstă medie şi figură incertă, ne-a apostrofat pe un ton agresiv: „Întrebaţi, doamnă, la birouri că e proprietate privată. Aveţi aprobare? Vă rog să vă duceţi la conducere să luaţi aprobare“.
Aprobare pentru ce? Ca să mă plimb p
