Un bărbat de 48 de ani a reuşit să scape de viciu cu ajutorul grupului de la Alcoolicii Anonimi, al cărţilor motivaţionale şi al filmelor. Cu Alex mi-am dat întâlnire la McDonald's. Îmi spusese la telefon că bea cafea, ca să fie limpede că n-a mai pus gura pe alcool de doi ani. Vorbeşte mult şi are în privire entuziasmul omului care ştie că a pornit pe un drum bun, chiar dacă i-au trebuit mulţi ani din viaţă ca să-l găsească. Acum nu i se mai face poftă când îi vede pe alţii cum beau şi, la petreceri, tot ce trebuie să facă e să aibă grijă să nu-şi încurce paharul cu suc cu unul cu alcool. Ca aproape orice tânăr, Alex a trecut în liceu şi în armată prin două-trei beţii. În rest, era un băutor ocazional.
„Ascundeam sticlele în rezervorul de la toaletă"
La 34 de ani, în 1996, încurajat de anturajul de la serviciu, Alex a început să bea zilnic ţuică de prune şi vin de casă.
După o vreme, a schimbat serviciul, iar o dată cu asta au dispărut şi colegii de pahar. La băutură nu a renunţat. „Am început să-mi ascund alcoolul şi acasă, şi la serviciu. Puneam sticle în rezervorul de la toaletă sau la piciorul chiuvetei ca să nu vadă soţia cât beau şi să-mi facă reproşuri. Ca să nu se simtă cheltuiala la salariu, făceam ore suplimentare", povesteşte bărbatul. Când pleca împreună cu familia la părinţi, abia se depărta puţin de casă şi găsea un motiv să se întoarcă din drum, ca să mai tragă o duşcă. La masă cu părinţii, avea grijă să nu bea mai mult decât tatăl lui, dar odată plecat de acolo trebuia să-şi completeze doza.
„Ajunsesem să-mi iau şi «celularul» cu mine, adică o sticluţă cu alcool de 200 ml", spune Alex. Atunci i se părea că cei din jur exagerau când îi spuneau s-o lase mai uşor cu alcoolul, dar acum recunoaşte că băutul pe ascuns e unul dintre obiceiurile dependenţilor.
În anul 2003, Alex s-a internat pentru prima dată la Spitalul Ob
