N-o ştiam pe nume, aşa că i-am spus fata- cu-zâmbet-frumos. Era frumoasă cu totul, aveam să descopăr mai târziu, dar zâmbetul a fost cel care m-a făcut să încremenesc în chip de statuie ridicată în cinstea blegilor din lumea întreagă. Să ne înţelegem, mi-a zâmbit mie, nu aiurea. În mod normal, aş fi considerat asta o invitaţie (nu mă întrebaţi de câte ori m-am păcălit cu vreun zâmbet de complezenţă) dar degeaba mi-am controlat centrii nervoşi, n-aveam nici o reacţie la mine. Şi tot de la bun început spun, poate că nedreptăţesc alte zâmbete spunând că acesta a fost cel mai frumos de până atunci, dar cantitatea potrivită de bere, muzica şi luminile din Lăptărie au amplificat considerabil efectul. În fine, mi-a mai zâmbit puţin, apoi şi-a văzut de ale ei, printre care se număra şi iubitul.
Altă seară, alt concert, acelaşi zâmbet. „Bă, prostovane, se uită Shakira la tine cam insistent.” Eu, intrat iar în faza de sculptură: „care Shakira, bre, că nu seamănă la zâmbet”. Amicul, nedumerit: „te-ai prostit,măh, la păr seamănă, ce ai cu zâmbetul”. Acum să vedeţi, cu eforturi izvorâte mai degrabă din orgoliu (totuşi, eram cu prietenii la masă, nu la muzeu) decât din nonşalanţă, am reuşit şi eu o grimasă. Rezultatul a fost o seară plină de surâsuri, priviri, promisiuni închipuite au ba, că n-am avut niciodată ocazia să aflu. Acasă n-am putut să tac, v-am mai spus că sunt băiat cinstit, am pomenit-o pe fata-cu-zâmbet-frumos, dar ea nu prea m-a luat în serios.
Încă un weekend, încă un concert. N-a apărut. Am făcut cărări cu privirea către uşă, de fapt, am făcut chiar autostrăzi, după care m-am îmbătat zdravăn şi mi-am luat gândul. Cui nu ştie îi spun eu că în Lăptărie se organizează concerte săptămânal, vinerea şi sâmbăta, aşa că seara următoare eram din nou pe baricade. Iar n-a apărut, iar n-am găsit altceva mai bun decât să consum în mod exagerat un amestec exce