Din Epoca Luminilor şi pînă în prima jumătate a veacului trecut, cultura germană a asimilat, cu un ardent şi laborios program, valorile Antichităţii eline. Un eminent cortegiu de chipuri ale erudiţiei şi ale cugetării se deschide cu Johann Joachim Winckelmann, îi include, printre alţii, pe Friedrich Nietzsche, Ulrich von Wilamowitz-Moellendorf sau Werner Jaeger, pentru a se încheia cu Martin Heidegger. La mijlocul acestui arc temporal, între răsturnarea ocupaţiei bonapartiste şi unificarea sumedeniei de principate, ducate sau provincii, în deceniile întemeietoare cunoscute ca die Gründerzeit, însăşi identitatea naţională a Germaniei a fost constituită pe temelia idealului clasic.

La această aventură cultural-ideologică, în care s-au contopit creştinismul şi mitologia greacă, Renaşterea italiană şi germanitatea medievală, două teritorii au contribuit în mod fundamental: Prusia, stăpînită de dinastia de Hohenzollern, şi Bavaria electorilor de Wittelsbach. La Berlin, spre exemplu, Friedrich Wilhelm IV reorganiza sistemul educaţional (prin intermediul lui Wilhelm von Humboldt), punînd accent tocmai pe studiul limbilor clasice, şi orienta stilistica arhitecturală înspre neoclasicism. În acest răstimp, la München, Ludwig I era angajat în ample proiecte urbanistice menite a oglindi gloria unor cetăţi ale artelor precum Florenţa sau Atena. Dacă amintirea celei dintîi este reverberată de o „Loggia dei Lanzi“ teutonă şi de o suită de palate toscane, spiritul celeilalte a guvernat înfiinţarea unui loc de o însemnătate crucială: Königsplatz. Acest perimetru, grandios, chiar dacă destul de restrîns, este delimitat de trei edificii cu siluetă antică – două temple-muzeu afrontate şi o poartă triumfală (die Propyläen) –, fiecare modelat în cîte un ordin architectonic, astfel încît, laolaltă, să reconstituie unitatea primordială. Din nefericire, coeziunea acestui