Viaţa unui om singur de Adrian Marino e o carte la fel de neobişnuită ca autorul ei şi tot pe atît de incomodă. Apariţia sa, programată după cinci ani de postumitate, a fost primită cu acelaşi zăngănit de săbii ca şi în cazul în care ar fi apărut antum (paginile au fost definitivate la finele lui 1999). În mod previzibil, spectacolul oferit pe blogurile intelectualilor publici şi în preview-urile din presa cotidiană a fost dominat de bîrfe, plătiri de poliţe şi poziţionări vigilente în spatele fronturilor ideologice. Numai că adevăratele semnificaţii ale cărţii se află în cu totul şi cu totul altă parte… Revenind şi rezumînd: puţine comentarii pertinente în mediul electronic (Costi Rogozanu pe Vox Publica, în primul rînd), iar în presa culturală – deocamdată linişte. Deocamdată. S-ar zice că Adrian Marino avea de ce să se teamă cînd şi-a programat postum, din raţiuni de autoprotecţie, apariţia acestei autobiografii testamentare, de o cruzime sado-masochistă: după ce a denunţat, toată viaţa, „cultura de poeţi şi publicişti“ ca păguboasă, dominantă, autohtonă, iată-l acum ajuns pe mîna… poeţilor şi publiciştilor. Nu-i vorbă, cînd susţii că adevărata ta vocaţie nu a fost cea de critic, teoretician literar şi comparatist, ci de „ideocritic“, ştii în ce bătălie intri. Pe de altă parte, dacă Marino ar fi fost doar un ideolog iluminist-liberal, nu şi un erudit cu o operă impunătoare, „cel mai tradus critic român în afara ţării“, paginile sale n-ar fi avut nici autoritatea, nici relevanţa, nici ecoul scontate. O mărturie ultimativă, deliberat postumă Cuvîntul cel mai frecvent în acest volum e, de departe, „precis“. Un asemenea tic spune, fără îndoială, ceva, iar Marino nu ratează nici o ocazie de a ne trimite la bibliografie. Sigur: îi putem imputa, chiţibuşar, unele „imprecizii“ ale memoriei: ziarul Cotidianul n-a apărut în anii ’60, Cenaclul „Totuşi iubirea“ nu exist