Celui de-al doilea fiu al principelui prusac Carol-Anton de Hohenzollern-Sigmaringen nu i-a fost deloc uşor să răzbată şi să se impună prin hăţişul de intrigi, orgolii, interese şi rivalităţi cu iz de fanar şi Ev Mediu de pe malul Dâmboviţei încă urât mirositoare şi departe de a fi canalizată.

Până să reuşească o înţeleaptă alternanţă la putere între liberali şi conservatori, Carol, dezamăgit de viaţa politică bucureşteană, s-a aflat la un pas de a abdica în urma conspiraţiei republicane din 1870 de la Ploieşti, condusă de Candiano-Popescu.

Un prim moment de glorie l-a cunoscut principele Carol ca urmare a rolului politic şi militar determinant jucat atât pe frontul de la Plevna, cât şi în cancelaria domnească, pe timpul Războiului de Independenţă din 1877-1878. A urmat proclamarea României drept regat şi a lui Carol I şi a urmaşilor săi drept rege la 14 martie 1881, fapt ce a conferit ţării un nou prestigiu în arena monarhiilor europene. Modernizările structurilor economice, politice şi militare ale ţării susţinute de Carol I nu au putut împiedica izbucnirea unor violente răscoale ţărăneşti în 1888 şi 1907 (reprimate în forţă prin intervenţia armatei), generate nu numai de sărăcie, ci şi de puternice anacronisme sociale încă nerezolvate, care au pătat domnia primului rege al României.

Carol I a împins România spre o alianţă cu Puterile Centrale nu doar datorită ascendenţei sale de sânge şi formării sale ca ofiţer prusac, ci şi pentru că a fost convins că ţării îi va fi mai bine dacă se va afla alături de cei puternici şi viitori învingători, semnând astfel, în secret, la Viena, în 1883, Tratatul de alianţă româno-austro-ungar, la care a aderat imediat şi Germania. În 1906, serbările fastuoase la 40 de ani de domnie a regelui Carol I au fost deosebite nu numai în Bucureşti (unde s-a născut astfel Parcul Carol), ci şi în ţară, exprimând n