La începutul lunii februarie, Agenţia Naţională a Medicamentului (ANM) a retras autorizaţia Institutului „Cantacuzino“, de punere pe piaţă a produselor injectabile şi pentru producerea vaccinurilor. Dar nu pentru că produsele n-ar (mai) fi corespuns standardelor, ci din pură birocraţie. Pentru că nu deţine încă o arie GMP (norme de bună funcţionare), producţia de vaccin a Institutului „Cantacuzino“ e autorizată, anual, de către ANM, în urma unui control organizat după un audit prealabil în care se specifică ce mai trebuie făcut: renovarea spaţiului sau retehnologizare. Institutul îndeplineşte cerinţele, ANM-ul oferă autorizaţia. Un mecanism simplu care, anul acesta, nu se ştie de ce, nu a mai funcţionat. Anul acesta, spre surprinderea tuturor, controlul ANM a trecut peste indicaţii şi recomandări, direct la notificarea trimisă pe 8 februarie prin care se retrăgea brusc autorizaţia de funcţionare. Ce s-a întîmplat? La ora la care am scris articolul, nimeni nu avea o declaraţie clară. Pisica moartă e aruncată din curte în curte, ba că ANM-ul trebuia să notifice Institutul din timp, ba că viceversa, ba că de fapt autorizaţia n-a fost retrasă, ba că a fost retrasă… un întreg carusel de acuze şi retractări. Care e adevărul şi care e situaţia la momentul actual? Mai avem producător intern de vaccin sau nu? Şi, dacă nu, la ce scenariu apocaliptic ar trebui să ne aşteptăm?

E tipic românesc: avem ceva de calitate, de ce să nu-l stricăm? Despre Institutul „Cantacuzino“ ne aducem aminte din cînd în cînd, pe la cîte o inundaţie, o epidemie sau, Doamne fereşte, pe la cîte o pandemie. E bine să fie pe aproape, ne-am obişnuit cu el în postura de cavaler salvator. Problema cu cavalerii salvatori este că niciodată nu constituie tema grijilor noastre. De vreme ce misiunea lor e „să salveze“, de ce ne-ar interesa pe noi, „salvaţii“, de soarta lor? Au ei, la rîndul lor, nevoi