Dincolo de filmele bune sau filmele frumoase, ceea ce m-a impresionat totdeauna ca fiind cea mai mare performanţă cinematografică este imaginea – sau imaginarea – Timpului. Nu a Istoriei şi cu atît mai puţin a unor istorii, ci filmarea invizibilului, materializarea sensibilă a ceea ce este eminamente imaterial. Bineînţeles, de regulă nu aceasta este miza unui film, chiar dacă toate au un tempo al lor şi se plasează astfel într-o temporalitate sui generis. Dar există şi filme care fac din timp materia lor primă. Poliţist, adjectiv face parte, într-un fel, din această categorie – şi este una dintre cele mai fascinante performanţe exact din acest punct de vedere.

Îmi aduc aminte însă de o realizare mult mai modestă, un film antropologic despre o nuntă oarecare din Grecia, produs de doi cercetători francezi. După aproape o oră în care nu se întîmpla practic nimic, iar spectatorii se foiau deja în scaunele lor, fîlfîitul mut al aripilor timpului începea să se audă în sală, iar noi, cu toţii, începeam să avem senzaţia unei teleportări discrete în altă dimensiune temporală. Nunta era doar un pretext, ceea ce vedeam, ceea ce realizatorii doreau să ne arate de fapt era cu totul altceva: „timpul grecesc“ sau poate „meridional“. Pe scurt, alt Timp, pe care ei îl „văzuseră“ acolo, în acea insulă mediteraneană şi pe care reuşiseră să-l imagineze în film. Căci reuşiseră această extraordinară performanţă!

Mi-au revenit în minte toate acestea la vizionarea „privată“ a unui film încă neterminat, ne-editat după toate regulile artei, dar care se înscrie totuşi în această categorie de excepţie. Realizatorul este un foarte tînăr antropolog, Ionuţ Piţurescu, iar „povestea“ este aceea a doi dogari bătrîni (dintre care unul este aproape pe moarte), care merg aproape fără ţintă cu căruţa lor din sat în sat. De fapt, nimeni nu-i mai aşteaptă nicăieri şi nici ei nu par interes