Dacă în România ar exista o mafie pe bune – cu toate inconvenientele ei, răzbunări, crime, răpiri şi magistraţi apăraţi de gărzi de corp – economia ar merge mai bine, iar politicienii şi-ar vedea de lungul nasului. Cuvîntul dat ar fi, dacă nu sfînt, măcar o certitudine de lucru. Contractele cu statul ar avea un partener serios, care chiar dacă ar fura, şi-ar face treaba în aşa fel încît să nu-şi piardă credibilitatea printre cei care se fac că n-aud şi nu văd şi nu vorbesc de frică. O mafie pe bune i-ar face pe judecători să-şi aducă aminte cît le face pielea, iar pe procurori să aleagă între rolul de suporteri nedeclaraţi ai mafioţilor şi cel de acuzatori publici fără amiciţii interlope. O mafie cinstită ar lupta pentru propăşirea ţării, ca să-i poată plăti din beneficiile economiei pe toţi cei pe care în soldă şi pe toţi cei care tac fiindcă au ce mînca de pe urma acestei tăceri.

Mafia de la noi n-are onoare. N-are, se vede, nici spirit de corp şi nici nu ştie să-şi apere interesele pe termen lung. N-a depăşit complicitatea de gaşcă şi nici răzbunările de doi lei. Nu ştie să lucreze di granda, ci doar se preface că ar avea anvergură. Nu ştie să păstreze diferenţa între influenţarea puterilor în stat şi mafiotizarea directă a inamovibililor şi a aleşilor.

Aşa-zisa noastră mafie nu e decît o şleahtă de corupţi care, la o adică, nu sînt în stare nici măcar să-şi apere curul unii altora, dar care, la un caz de ceva, ştiu să tragă de timp şi să profite de lipsa lor de organizare pentru a se albi unii pe alţii, ca şi cum nu s-ar cunoaşte.

Dacă în România ar exista o mafie pe bune – cu toate inconvenientele ei, răzbunări, crime, răpiri şi magistraţi apăraţi de gărzi de corp – economia ar merge mai bine, iar politicienii şi-ar vedea de lungul nasului. Cuvîntul dat ar fi, dacă nu sfînt, măcar o certitudine de lucru. Contractele cu statul ar avea un par